Despre iubire, cu dulce ironie

A fost odată ceva minunat – Iubirea din cărți. Ea era adulată de toți, i se cântau imnuri de slavă, i se scriau poezii, i se dedicau romane. Și tot ea declanșa cele mai mari tristeți, sfâșieri, chiar, pentru a fi corecți, lăsând în urmă suflete devastate. Cu vorbe pline (sau nu) de talent, Iubirea din cărți, fie ea romantică sau trupească (dacă unii vor, totuși, să le separe) a fost privită din toate unghiurile, a intrat în atenția tuturor scriitorilor.

Scurtul roman care mi-a atras atenția zilele trecute, însă, parcă vorbește altfel despre respectiva Iubire și asta se observă încă din prima clipă – Zeul iubirii (Țapul), unde, între titlul principal și cel secundar, din paranteză, există o contradicție ce ne spune mult mai mult decât ne-am putea închipui.

Autorul este Felix Aderca, iar romanul l-am descoperit într-o ediție apărută la editura Nemira, în 1993, unde se află în deschiderea volumului de proză „Femeia cu carnea albă”.

Nu știu câți dintre cititorii de azi știu cine este Felix Aderca (13.03.1891 – 12.12.1962), dar, credeți-mă, merită să-i acordați câteva momente de atenție și de lectură. Născut la sfârșitul secolului trecut și stimat de două personalități literare ale vremii – Lovinescu și Arghezi –, Aderca mi se pare un original poate tocmai datorită umorului și malițiozității cu care tratează tema (eternei) iubiri și a erotismului. Zeul iubirii este un pretext perfect pentru a intra în universul adercian.

Un tânăr bine cotat în societate și care se consideră superior, firește, celorlalți, este hotărât, totuși, să și iubească, indiferent ce domnișoară îi va apărea în cale. Alături de un prieten, el face o analiză mai mult sau mai puțin măgulitoare a ceea ce reprezintă: „Doi tineri intelectuali, doi avocați, nu prea ocupați, într-un oraș de provincie” care, „dacă nu aveam cărțile, trebuia să ne hotărâm ca toți ceilalți concetățeni, între aceste două mediocrități: însurătoarea sau jocul de cărți sau amândouă la un loc. Noi aveam lectura…” și, se pare, aceasta nu le va mai fi de-ajuns, chiar dacă „acest viciu al lecturii, care m-a lăsat aproape chel înainte de vreme, își are obârșia în lenea de a lucra ceva cu mâinile, în groaza de a întreține relații amabile cu oameni indiferenți, în disprețul vinovat pentru tot ceea ce alcătuiește împletitura vieții noastre sociale: afaceri, croitorie, politică”. Trebuie să vină o schimbare ce nu poate fi dată decât de eterna Iubire.

Povestea nu are nimic spectaculos în sine – tânărul spune că este îndrăgostit de Alina, cunoscută de tot orașul (dar cine nu se cunoaște în urbea aceea?!), însoțită permanent de doi curtezani, motiv pentru care nu-i dă eroului nostru nicio atenție. Ca urmare, într-o seară, în timp ce se plimba singur și cugeta filosofic despre soartă și dragoste, ajunge, fără să-și dea seama, într-un cartier cu o faimă nu prea bună. Acolo, este surprins la vederea celei care fusese „zâna bălaie a jocurilor copilăriei” lui. Femeia regăsită are cea mai veche meserie din lume și o practică exact în acea parte a târgului. Imediat, este rândul nostru să fim măcar nițel surprinși de evoluția lucrurilor – el hotărăște s-o salveze pe „copila cu bucle blonde care lăsase de atunci în mine un deliciu și o frăgezime cu neputință de exprimat, iscându-se ori de câte ori mă găseam în preajma unor șuvițe bălaie”, și, nici mai mult, nici mai puțin, o va lua de nevastă.

Pentru că „iubirea e într-adevăr mare numai când n-o ai”, dragostea (sau dorința) pentru Alina nu dispăruse, iar momentul în care femeia intangibilă se transformă în amanta lui nu se va lăsa prea mult așteptat. Finalul romanului va fi descoperit de fiecare dintre cititorii care vor dori să se bucure de o bijuterie literară.

Sigur, firul epic are importanța lui, dar cuceritor este cu adevărat fiecare cuvânt. Deși se spune că nu e prea frumos să fii ironic și că linia de demarcație între ironie și cruzime este destul de fină, exact acest tip de privire dă savoare și parfum acestui roman. Este, însă, o ironie blândă, autorul clipește cu subînțeles de fiecare dată și, subtil, ne sugerează că ar fi păcat să luăm chiar totul în serios, indiferent de câte probleme (ne) creează Iubirea. De fapt, în tot ceea ce face și scrie, se vede clar că la Aderca predomină raționalul. Așa cum se caracteriza și personajul lui, este un intelectual. Și încă unul foarte fin, capabil și de sarcasm, dar și de duioșie. Vede totul, în cel mai mic detaliu, iar lupa cu care se uită mărește, fără să exagereze grotesc dimensiunile sentimentelor, gândurilor sau întâmplărilor. Mai mult, el este un maestru în parcurgerea „acelei spirale care te ajută să spui adevărul cu minciună și să minți cu adevăr”. Totuși, surprinzător, drumul săgeților mai mult sau mai puțin (auto)zeflemitoare este întrerupt în multe locuri de momente lirice. Descrieri de peisaje citadine observate printr-o lentilă sensibilă se intercalează printre privirile raționale și, de foarte multe ori, caustice. În general, întorsăturile de limbaj, de stări, de forme ajung să nu ne mai uimească, lipsindu-ne, chiar, la un moment dat, când ele întârzie să apară.

Vianu spunea despre scrierile lui Felix Aderca astfel: „Pentru a te studia în întregime mi-ar trebui un spațiu și răgazuri care îmi sunt interzise acum. Las deci sarcina aceasta unui tânăr al viitorului, care va încerca și el mari dificultăți silindu-se să descurce numeroasele fire ale operei dumitale, întinse în atâtea domenii. (…) Adunându-mi impresiile și încercând să le luminez printr-o comparație, fac o descoperire curioasă: ai fost un enciclopedist al vremii. Seria dumitale spirituală începe cu Voltaire și Diderot”.

Romanul „Zeul iubirii” are 91 de pagini, dar explică despre om, iubire și erotism mai mult decât majoritatea tomurilor închinate acestor subiecte. Subtil, logic, amuzat sau (vag) întristat. Probabil mult prea inteligent pentru ca să fie reeditat.

***

Felix Aderca (26/13 martie 1891-12 decembrie 1962, București) este pseudonimul literar al unui prozator, poet, estetician, traducător și eseist român, de origine evreiască. Numele său real era Zelicu Froim Aderca.

Urmează școala primară la Puiești (jud. Vaslui), apoi Liceul „Carol I” din Craiova, pe care nu l-a absolvit. A fost un autodidact. A început cariera în calitate de critic literar în jurnalul Masca și a publicat poezii în Noua revistă română.

După o tentativă de a se stabili la Paris în anii 1913 – 1914, unde a participat la cursuri la Sorbona, revine în România să-și facă serviciul militar. A luat parte la Primul Război Mondial și la campania României împotriva Ungariei sovietice. Din 1920 e la Craiova unde devine funcționar la Ministerul Muncii.

În 1924 a tradus din Marcel Proust. A luat parte la ședințele cenaclului Sburătorul, coordonat de Eugen Lovinescu. S-a remarcat ca poet simbolist, autor de povestiri și romancier (Omul descompus), autor al unuia dintre primele romane de anticipație din literatura română, Orașele scufundate.

Din cauza originii sale etnice, în 1940 este demis de la locul său de muncă. Lucrarea lui literară și jurnalistă a fost interzisă din același motiv, dar în anul 1940 a mai publicat articole cu pseudonimul N. Popov. În timpul rebeliunii legionare și pogromului din București a fost arestat și torturat.*

*informații de pe wikipedia.ro

(sursa foto cover: d.wattpad.com)