În piept – lacrimă-n clocot.

Fragmente din versurile nimicite

În an treizeci şi unu de la naştere de veac
Eu m-am întors, ba nu – citeşte: cu forţa
Am fost întors în Moscova budistă.
Dar până atunci totuşi am reuşit să văd
Biblicul acoperământ al bogatului Ararat
Şi două sute de zile petrecui în ţara sâmbetei,
Care Armenia se cheamă din vechime.
De vrei să bei, acolo există apă
Din izvorul kurzilor, Arzni,
Gustoasă e şi rece, plată şi uscată
Cum ar fi apa cea mai de adevăr aproape.

2
Dar eu deja iubesc legile moscovite,
Deja nu-mi este dor de apa cea, Arzni.
În Moscova mălinii doar şi telefonul.
Prin execuţii ziua, oricare,-i renumită.

3
De vrei să trăieşti, priveşti cu ascuns surâs
Spre laptele cu o budistă înalbăstrire,
Petreci cu ochii vreo tobă otomană,
Pe când el îndărăt pe roşie cale
Goneşte în galop la simplă-nmormântare,
Sau întâlneşti vagon încărcat cu perne
Şi spui: „gâşte-lebede, înapoi, acasă!”
Nu alege, ţăcăneşte, kodak drag,
Cât ochiul e cristalul pasărilor-stolnici
Şi nu o sticlişoară oarecare! Mai mult clarobscur –
Încă, încă! Retina e flămândă!

4
Eu nu mai sunt copil. Morminte, tu,
Nu încerca să-nveţi pe cocoşat – să taci!
Eu pentru toţi vorbesc cu-atare forţă,
Ca cerul gurii chiar cer să devină,
Ca buzele să-mi crape ca argila roză.

###

Leningrad

Revenii în oraşul meu, pân-la lacrimi cunoscut, în toate,
Până la nervuri, până la ale copilului „maimuţe” umflate.

Te-ai întors aici, aşadar înghite cât mai mult şi repede
Untura de peşte din fluviale felinare leningrădene.

Află urgent ziulica de decembrie, în care din nou
Greţos strop de dohot e mestecat în gălbenuş de ou.

Petersburg! Eu încă nu vreau, nu vreau să mor;
Tu ai toate numerele mele de telefon neliniştitor.

Petersburg! Eu mai am încă multe, multe adrese
La care voi găsi ale morţilor glasuri stinse, funeste.

Eu trăiesc pe o scară neagră, şi în tâmplă, de ori o mie,
Mă loveşte, rupt cu tot cu carne, zbârnâitul de soneie,

Şi noaptea-ntregă aştept oaspeţi scumpi să vină pe cărăruşă,
Noapte-ntreagă mişcând din cătuşele lănţişorului de la uşă.

###

Minciuna

În mână cu lumânare fumegând a venin,
Intru în izba minciunii cu şase degete:
Ia să privesc şi eu la tine, pe îndelete,
Căci va trebui să stau în coşciugul de pin.

Iar ea, de sub laviţă, unde-mi scoate, cuminte,
Ciuperci sărate, marinate,
Iar ea din burice de prunci, răsucite,
Îmi pune fiertură dinainte.

De-oi vrea, zice, aş putea să-ţi mai dau. De-oi… –
Ei, dar eu nici că suflu, nu-s bucuros.
Zbughi! spre prag, dar, vai, dureros,
Ea mi se-ncleaştă în umăr, trăgându-mă-napoi.

Păduchi şi pustiu e la ea, şoareci şi nici un – pis! –
Semidormitor, semicazarmă, semiînchisoare…
Nu te uita, e gustoasă, gustoasă exotica mâncare…
Căci, cumetre, şi eu sunt la fel, gustoasă. Nimic de zis…

###

Veac

Veacul meu, fiara mea, cine-ar putea
Să privească în pupilele tale
Şi cu sângele tău de a încleia
Vertebrele a două veacuri fatale?
Sânge-constructor iar năboieşte
Ca din gâtlejul pământenelor lucruri,
Trândavul doar se mai moşmoneşte
La pragul noilor zile în cruguri.
Făptură, ce viaţa cât o înşfacă,
Trebuie să-şi ducă vertebrala,
Şi invizibil val infantil se joacă
Chiar cu vertebra, sacramentala.
Ca firavul zgârci, cartilaj de copil
De veac terestru în pruncie –
Pare jertfit precum mielul fragil
Al vieţii creştet pe neagră tipsie.
Pentru a salva din captivitate
Veacul, şi altă lume-a fonda,
Noduroşi genunchi de zile uitate
Trebuie c-un flaut subţire-a-i lega.
Acest veac nătâng clatină valul
Cu adâncă tângă de om în păcat
Şi-n iarbă respiră un şarpe, pândarul,
Cu a timpului măsură de aur furat.
S-or mai desface mugurii pre-verii,
Vor ţâşni lăstari de verde buiac,
Dar sfărâmată-ţi e şira spinării,
Minunatul, jalnicul meu veac sărac!
Şi c-un surâs, livid şi fără sens,
Îndărăt priveşti, crud, dar cu puteri slabe,
Ca o fiară, cândva, mlădie la mers,
Chiar pe urmele propriilor labe.
Sângele-constructor iar năboieşte
Ca din gâtlejul terestrelor lucruri,
Şi aidoma unui fierbinte peşte
Zgârciul mării plescăie la ţărmuri.
Şi din înalta mreajă-a păsărimii,
De pe umede steiuri fără lucire
Curge, curge indiferenţa lumii
Peste mortala ta stâlcire.

###

* * *

Genele-nghimpă. În piept – lacrimă-n clocot.
Presimt fără frică, va fi furtună, vuiet şi ropot.
Cineva străin mă tot grăbeşte orice a uita,
E sufocant – dar, totuşi, pân’ la moarte să trăiesc aş vrea.

De pe scânduri ridicat la-ntâiul sunet ce-a răsunat,
Sălbatic şi somnoros mai privind în jur, amânat,
Uite că pufăicuţa cântă un zgrunzuros refren
La ceasul, când peste-nchisoare se-nzoreşte tern.

###

* * *

Basta cu tristeţea! În sertar să-ascundem hârtia!
Din ziua asta-s bântuit de-un demon demn în toate,
De parcă, spălând-mi rădăcina părului cu şampon, măiestria
Şi-o demonstră frizerul Fransoise, franţuz-fârtate.

Pun rămăşag că încă nu am murit
Şi, ca un jocheu, pe propriul cap jur,
Voi mai pune probleme, înzecit,
Pe pista hipodromului, jur-împrejur.

Ţin minte, acum e treizeci şi unu,
An minunat ce-nfloreşte în mălini, bălan,
Că s-au maturizat râmele după ploile de-acu
Şi Moscova-ntreagă pluteşte pe bărci spre liman.

Nu te nelinişteşti. Nerăbdarea – e un lux,
Cu-ncetul o să iau viteza mea de graţie, –
Cu pas glacial vom ieşi spre drumeagul de sus, –
Eu mi-am păstrat distanţa, din staţie în staţie.

Osip Mandelștam

(traducere de Leo Butnaru)

(poezii selectate de Odilia Roșianu)