Nebunia mea cu mâini albe

Mult timp am crezut şi eu că nu poţi iubi doi oameni odată. Dar ţi-am spus că se poate. Şi cum ai făcut tu de m-ai robit în asemenea hal? Ce vrăji mi-ai făcut de te vreau şi te urlu şi te iubesc atât? E o fiară în mine care stă la pândă şi te-ar sfâşia şi ţi-ar arunca sângele prin tufele de mărăcini de la marginea oraşului, în timp ce eu ţi-aş ridica încă zece altare şi te-aş jeli ca pe o icoană neîncepută. Ba da, te iubeam. Asta n-ai înţeles tu, că te iubeam, în felul meu. Şi se poate să iubeşti 10 oameni odată. De ce nu mai poţi să mă iubeşti acum?

Trebuie să te beau. Trebuie să te ucid. Trebuie să te sfâşii. Pentru că niciun bărbat nu are voie să îşi aşeze hoitul murdar peste tine. Pentru că sunt singurul om al lui Dumnezeu care te poate mângâia. Sănii nu-ţi pot fi atinşi de alte mâini. Înţelegi? Pielea nu trebuie să-ţi cunoască alte atingeri. Mijlocul ţi-e pui de vrabie pe care numai eu îl pot strivi şi adora. E al meu. E cu desăvârşire al meu. Căţea! Te-ai născut să mă iubeşti. Şi să mori de dragoste de mine. Să dispreţuieşti toţi bărbaţii care te-au atins şi să ştii până la moarte că eu sunt nebunia absolută a cărnii tale. Să îţi cutremur sângele. Să te stăpânesc. Să te înfior. Să gemi. Să te am. Să fii a mea chiar şi atunci când o să te dau afară din mine şi o să te uit printre nimicuri. Pentru că tu nu ai cum să nu mă mai iubeşti. Eşti a mea! Eşti din mine!

Mă auzi, târfo? Stai cu spatele întors şi plângi. Mereu plângi. Te văd. Dar unde eşti? Unde e mirosul pielii tale prin cearceafurile dimineții? Unde e căldura ta de fiară şi mirosul de crin strivit? Unde eşti, de nu te mai găsesc prin bezna asta care intră fără tine prin ferestre? Poza mea unde e? O ţineai cândva pe noptieră. Sun. Şi sun. Eşti cu el? Răspunde, javră! Până nu mă urc pe pereţi, până nu se prăbuşeşte tavanul peste mine, până nu mi se tăvăleşte sângele pe cuţitele din bucătărie, până nu mai am aer din tot aerul care bântuie prin plămânii lumii şi ajunge de la tine la mine, şi înapoi la tine, să nu mă uiţi. Să nu mă părăseşti, să nu mă părăseşti, floare, şi nopţile cu el să nu îţi îmbete mai mult simţurile decât am reuşit eu vreodată. Să fii a mea până va trece praful morţii prin tine. Până te vei aşeza în creta oaselor mele ca într-o puşcărie din care să nu mai poţi ieşi niciodată, că acolo ţi-e locul şi acolo o să murim împreună. Ce ai făcut din mine? Cum să mă apar de zâmbetul tău, vrăjitoareo? Cum să-ţi alung ochii lăcrimoşi din ochii mei şi gura care îmi muşcă până la sânge buzele? Unde în mine să îngrop cioburile astea de memorie, să nu mă mai taie, să nu mă mai doară, să nu mă pulverizeze? Unde dracu să te pierd ca să nu îmi mai aud schelălăitul de câine şi să nu-mi mai văd turbarea muşcând din perini şi făcându-se ghem de durere, şi vomitând de rău de tine și de dragoste fără speranţă, crinule, nebunia mea cu mâini albe, nenorocito. Te-am văzut cum îl priveai ca o curvă de rând, te-ai fi întins cu el, ţi-am văzut zâmbetul şi sclipirea. Erai mai frumoasă că niciodată. Tu-mi spuneai cândva că toate femeile înfloresc când se îndrăgostesc şi când sunt iubite aşa cum visează să fie iubite.

(sursa foto: awesomwallpaper.com)