Fetiţa cu pachetele

Îmi plăcea să fiu „fetiţa cu pachetele”. Aşa m-a numit o bătrânică doamnă de demult, pe când n-aveam mai mult de nouă-zece ani. Sunam la poartă şi-i auzeam glasul cântat „Cine-i?” Şi doamna Danciu îmi descuia portiţa în timp ce exclama de parcă doar pe mine m-ar fi aşteptat: „Fetiţa cu pachete!” Eram şi eu o persoană importantă. Desfăceam cu grijă hainele împachetate de mama, ea verifica cu degetele ei plinuţe şi încărcate cu inele, fiecare lucruşor în parte, pijamale de mătase, pufoase şi moi, date la lărgit, furouri lucioase, de mătase grea, cărora mama le repara broderia, le adăuga cu măiestrie fâşii de material, dantelării, şireturi şi panglici ori capoţele de vară, diafane, pline de volane şi de garnituri asortate. Îşi ducea lucruşoarele în camera ei cu intrare separată, se-ntorcea şi-mi punea în palmă banii potriviţi. Aproape de fiecare dată, doamna Danciu aşeza pe o tăviţă mică un pahar de sifon cu sirop de căpşuni sau de zmeură şi aştepta zâmbitoare să beau. Plecam după ce mulţumeam şi salutam frumos. La asta eram pricepută. Mai aveam de mers şi în altă casă. Dar la doamna Danciu îmi plăcea cel mai mult să-i aduc pachetele. Era o fiinţă adorabilă. Avea obrajii netezi, frumoşi, buzele rujate, părul adunat în bucle şi îmi povestea ultimele năzdrăvănii ale celor doi nepoţi. Fiul doamnei era finanţist iar nora, profesoară. Pe altcineva nu vedeam pe-acolo, de unde am tras concluzia că era divorţată. Ca mama mea. Dar era mult mai veselă şi mai… nu ştiu cum decât mama.

N-am de gând să exclam nici „Ce vremuri!” şi nici „Ei, ce oameni mai erau pe-atunci!” Toate aceste case, terase, coridoare, trepte sau praguri pe unde aveam eu de lăsat pachete cu haine reparate, cârpite, cusute de mama mea şi, mai ales femeile pe care le întâlneam, nu pot să spun că nu şi-au lăsat câte o amprentă în copilăria şi adolescenţa mea. Vedeam o altă faţă a lumii de dincolo de cămăruţa noastră şi de dincolo de pragul şcolii din cartier. Eram fata croitoresei. Tot umblând, cunoşteam cotloane, curţi, grădini, bucătării cu mirosurile lor misterioase, vedeam la alţii dezordinea sau curăţenia de fiecare zi. Îmi plăceau mesele lor rotunde sau ovale, acoperite  cu chilimuri preţioase, le admiram tablourile de pe pereţi, covoarele persane, draperiile grele care abia filtrau razele de soare ale după-amiezilor, fotoliile adânci şi moi. Stăteam uimită în faţa rafturilor uriaşe, grele de cărţi misterioase despre ţinuturi sălbatice. Toate acestea  mă intimidau. Acasă la noi n-aveam parte de aşa ceva. Îmi amintesc  sclipiri albe de faianţă şi mirosul de apă caldă şipotind într-o cadă nevăzută. Multă vreme n-am uitat parfumul delicat care răzbătea prin uşi întredeschise. Nu ştiu  să fi fost cuprinsă de invidie; e adevărat că noi nu aveam  nimic din toate astea. Nu mi-am pus în minte nicio dorinţă legată de astfel de lucruri, le admiram pur şi simplu şi-mi vedeam cuminte de şcoală şi de jocurile cu prietenii de pe strada mea. Preferam să port uniforma de gimnaziu- pepit cu şorţ cu volane şi cu guler alb, brodat. Gulerul şi panglica de pe cap mi le spălam singură şi le apretam cu apă cu zahăr. Cât despre ghete, n-am avut niciodată o pereche  pe măsură şi eram cam stânjenită de cum arătam. Mama îmi promitea mereu să-mi coase şi mie ceva, chiar îmi cumpărase un material alb cu buline mari, verzi, dar… „Vezi şi tu că n-am timp, lasă, o să-ţi fac.” Deşi nu era  croitoreasă  de lux, avea foarte mult de lucru. Acum îmi e milă de copilul care am fost, atunci îmi era milă de mama mea care mă creştea singură. Şi îmi era milă de ea pentru că avea ceva la picior şi oamenii îi ziceau Şchioapa. Nu mai ştiu dacă şi din pricina asta nu mă simţeam eu în largul meu.

Amintiri, amintiri! Mai treceam peste ani prin cartierul copilăriei mele, păstrându-l neschimbat doar în suflet. Ştiu, fiecare om are o stradă a lui, o copilărie a lui care să-i îndestuleze nostalgiile. Acum poate e pentru ultima dată când mai trec pe-aici, pe strada  pe unde am locuit cu mama, pe când era şi ea în putere şi avea grijă de mine. Şi eu de ea. Ce de ani au mai trecut!

Uite şi casa familiei Danciu. Câteva case au scăpat şi nu s-au demolat. Or fi vândut-o băieţii, cei doi nepoţi. Avea doamna Danciu o cameră a ei care îmi plăcea foarte mult. Era aici o vitrină plină de sus până jos cu bibelouri de porţelan. Îmi ziceam de fiecare dată că e imposibil să şteargă cineva praful de pe toate obiectele alea mici, albe şi lucioase. Un raft întreg era ocupat de balerine. Păsări de tot felul, vulturi cu aripile întinse, rândunici în zbor, cocostârci, avea un leu, mai mulţi elefanţi, un crocodil, câteva căprioare şi cerbi, erau acolo lupi şi vulpi. Avea şi un cocoş cu creasta roşie, puicuţe, un miel şi o scroafă cu purcei. Erau pe-acolo cai dintre care unul ridicat în două picioare… şi deodată mi-a sărit în minte, nici eu nu ştiu cum, după mai bine de şaizeci de ani, păţania aceea…

Era puţin trecut de miezul zilei. Abia ajunsă acasă de la şcoală, mă trimisese mama să-i duc doamnei un pachet pe care îl aştepta. Era o urgenţă. Am sunat la portiţă, dar nu a venit nimeni. Atunci am vrut să-i las pachetul pe masa de pe terasă. Cu el acasă nu mă puteam întoarce. Am strigat de două ori „doamna Danciu!”. Poarta era descuiată. Am urcat treptele şi am pus pe masă în verandă ce aveam să-i dau. În loc să plec, m-am apropiat de camera cu bibelouri şi m-am uitat prin geamul de la uşă. După bibelouri, desigur. Era cald şi era linişte. Prin perdeaua de muselină am văzut-o pe doamna. Era întinsă pe pat. I-am zărit mai întâi buclele negre revărsate peste perna albă. Apoi corpul aproape dezbrăcat. De pe sub poala ridicată a furoului i se vedeau dezvelite până sus, picioarele ca nişte stâlpi de carne albă. Avea o faţă palidă, albă ca hârtia. Mi-am dat seama că nu era singură. O siluetă era aplecată spre pat şi îi făcea ceva. O mână era cufundată între cărnurile ei cu unduiri  sidefii. Lângă marginea patului, îngenunchiat  pe covor, stătea un bărbat. Nu i se vedea faţa. N-avea nimic pe el. Spunea ceva de neînţeles. Doamna scâncea şi îşi dădea ochii peste cap. Mi se părea că aud zgomote ciudate şi ţipete. O va strânge de gât? M-am tras repede înapoi. Am ieşit în stradă ca muşcată de şarpe. Îmi era frică să nu fiu descoperită şi, în acelaşi timp, mă gândeam dacă să strig după ajutor. Simţeam o inexplicabilă  ruşine. Ştiam că nu trebuie să spun nimănui despre păţania mea. Mă frământa ideea că  trebuia să fi făcut ceva şi să o salvez pe doamna Danciu. Aşteptam cu înfrigurare să aud de prin vecini că a fost atacată şi ucisă de o mână criminală. Abia mai târziu am înţeles că nu era cazul să intervin. Şi aşa s-a întâmplat să fiu izgonită din inocenta copilărie. O simplă cameră  plină cu bibelouri a dizolvat cu brutalitate  cotloanele  virginale  ale vieţii pe unde hălăduia şi Fetiţa cu pachetele.

Sursa foto: cdn.toxel.ro