A vrut să mă sărute, dar s-a răzgândit

Cu o seară înaintea plecării în Canada, Elvira s-a tuns mai scurt că niciodată. În fiecare lună, ea şi Tonia, vecina noastră, se tundeau una pe alta. Se dezbrăcau aproape goale şi dispăreau în baie, de unde se auzeau uneori ore în şir zgomotele foarfecelor şi ale maşinii de tuns. Elvira devenea brusc vorbăreaţă. Subiectul discuţiilor din frizeria improvizată eram, bineînţeles, eu. Auzeam fragmente de conversaţie şi bănuiam restul. Viitorul meu nesigur, puterea mea de adaptare destul de redusă, suspiciuni legate de motivaţia mea primară privind venirea în America. Relaţia noastră se eroda cu fiecare zi şi în seara aceea am auzit-o pe Tonia spunându-i Elvirei, între bâzâiturile maşinii de tuns. „Cât ai de gând să mai stai cu el?“. Când au ieşit din baie cu umerii plini de păr tăiat, am văzut că Elvira se tunsese exact ca şi Tonia, scurt, băieţeşte.

– Nu-i aşa că semănăm? întrebă ea.

– Mă rog, am răspuns neconvingător.

Aveam să aflu în curând rostul acestei întrebări. Elvira, cu trăsăturile ei meridionale de grecoaică, nu avea nimic în comun cu Tonia, tipul germanic, nordic, cu ochi albaştri şi ten deschis.

A doua zi, excursia la cascada Niagara avea în sfârşit să devină realitate. Fără mine, însă. Nu-mi puteam permite luxul ăsta. În trei săptămâni aveam un examen de echivalare a diplomei medicale pentru care învăţam de patru luni. Urma să plece cu o familie de prieteni, Radu şi Lisa, cu care Elvira plănuia şi o trecere în Canada, spre Toronto, „la doi paşi de cascadă“. Radu era deja cetăţean american, iar Lisa, frumoasa şi neliniştita lui soţie, avea green-card ca şi Elvira. Eu nu aveam viză de Canada, n-aveam timp şi încă n-aveam niciun statut în America.

– Eu bani de avocaţi nu am, îmi spunea mereu Elvira atunci când ridicam problema statutului meu.

Eram două familii în derivă care ne controlam tot mai greu disfuncţionalităţile. Cuplurile, în care cei doi emigrează la intervale mari de timp, merg greu împreună. Lisei nu-i plăcea nimic în America, oricât se străduia Radu. Mie mi se potrivea ţara asta, însă Elvira se depărtase prea mult de mine. Când eram împreună, funcţionam toţi patru mai bine. Radu era medic, îşi terminase rezidenţa şi încerca să-şi deschidă un cabinet privat. Era, într-un fel, mentorul meu şi ne transmitea o stare bună atât mie, cât şi Elvirei.

– Ai răbdare cu el, dă-i puţin credit, îl auzeam spunându-i Elvirei. E genul ambiţios care va reuşi până la urmă.

– O să te obişnuieşti cu oraşul acesta, puţină bunăvoinţă, îi spuneam eu Lisei, căreia totul îi puţea aici.

Tonia ne urmărea evoluţia şi reacţiile de la distanţă, cu un amestec straniu de compasiune şi răutate. Îmi era clar că nu mă suporta, însă părea pornită împotriva tuturor bărbaţilor. Divorţase cu puţin timp în urmă de prima ei iubire din şcoala primară. De altfel, singurul bărbat din viaţa ei. Un om pe care-l redescoperise în urma unei vizite în oraşul natal din România. Acolo îşi reaminti, dintr-o dată, cum la 12 ani acesta o plimba romantic prin parcul municipal, unde o ţinea de mână şi odată o şi sărutase pe gură. Omul era un gigant tăcut, de peste doi metri şi avea aproape de două ori înălţimea Toniei. În seara de revelion au dansat pentru prima şi ultima oară împreună, şi când Tonia a încercat să-şi sprijine capul pe pieptul lui, a simţit metalul rece al cataramei de la cureaua pantalonilor. Erau un cuplu bizar şi aproape toată relaţia lor s-a consumat în primii trei ani de aşteptare, când îşi scriau zilnic scrisori lungi, în care se excitau unul pe altul cu toate lucrurile pe care încă nu le făcuseră.

Când el a venit în America, din cauza aşteptării crescuse încă 15 cm şi dezvoltase un strabism ciudat. Au stat împreuna 4 luni în care Tonia a apucat să rămână gravidă, el a pierdut din cauza stresului cei 15 cm şi şi-a accentuat strabismul într-atât încât nimeni nu mai ştia unde se uita. Îl alungase pur şi simplu fără să-i producă până la urmă prea mari stricăciuni, imitând doar parţial acea insectă care după împerechere îşi devorează masculul. Îl lăsa să-şi vadă copilul odată pe săptămână. Atunci ea venea la noi şi, în timp ce vorbea cu Elvira, învârtea pe degete o legătură de chei până nu mai puteam suporta şi plecam să fac jogging.

În dimineaţa plecării în Canada, Radu şi Lisa au apărut devreme, claxonând nervos din stradă. Elvira îşi pregătea bagajele, iar eu cărţile în care aveam să mă scufund după plecarea lor. Toceala la sânge, asta era singura mea şansă deocamdată. Voi privi zidul de cărămidă roşie din faţa ferestrei şi creanga rătăcită a unui copac. Pe ea va apărea, la un moment dat, veveriţa cea curioasă, singura fiinţă cu care avusesem o relaţie armonioasă în vara aceea. Se uita la mine ca la o nucă gânditoare care se hrăneşte cu cărţi. Îmi voi pune muzică liniştitoare din cele două CD-uri primite cadou de la Elvira: „Muzică Simfonică şi Opera Pentru Idioţi“. Chiar aşa scria pe ele. „Colecţia Pentru Idioţi.“ Adică lucruri uşoare, pentru oricine, uşor de digerat. Stranie reclamă americană, de neconceput oriunde în Europa. Mai târziu aveam să-mi cumpăr o carte – „Spaniola Pentru Idioţi.“ Nu vă faceţi probleme, în ţara asta avem orice pentru oricine, nimic care să vă solicite prea tare minţile şi sufletul. Ce bine mi-ar fi prins atunci o carte cu tema „Emigraţia Pentru Idioţi.“ Acum cred că aş putea să o scriu singur.

Îi văd de pe geam urcând în maşină. De ce nu pleacă? Vorbesc, desigur, despre mine. Părăsitul, frustratul doctor de femei, şoarecele de bibliotecă, rozând paranoic cărţi. Văd prin parbriz mâinile Elvirei gesticulând şi desigur spunând cu amândouă toate astea despre mine. Apoi Radu coboară din maşină şi urcă la mine.

– Ascultă, bătrâne, lasă toceala pentru patru zile şi vino cu noi, ce naiba! Te mai relaxezi şi tu şi tragi apoi mai cu spor. Doamnele sunt pline de draci şi mă vor termina dacă mă laşi singur cu ele. Vor la Niagara, hai să le arătăm Niagara, poate se mai îmbunează şi ele.

Mai mult nu mi-a trebuit. Radu era un tip care merita ajutat. Mi-am aruncat într-o sacoşă câteva lucruri şi am ieşit aşa cum eram. În pantaloni scurţi şi papuci de casă. Elvira s-a uitat la mine inexpresiv, iar buzele i se trăseseră înăuntru aproape cu totul. Curba formată de ele îmi dădu un ultim impuls de a mă întoarce, însă era prea târziu. Treptat, pe drum, m-am relaxat de parcă cineva mi-ar fi scos de la gât o cravată care mă ştrangula. Lăsasem New York-ul în urmă, ca pe un morman de beton şi fier, şi vedeam din nou în jurul nostru verdeaţă şi păduri adevărate şi semne cu „Atenţie la căprioare!“

– Pot să întreb care este itinerarul exact?

– Deocamdată, la Niagara, îmi răspunse Elvira. S-ar putea să trecem şi în Canada la Toronto.

– Eu nici nu am paşaportul la mine, îi spun Elvirei.

– L-am luat eu. Cineva trebuie să se gândească la toate.

Prevăzuse, deci, diabolic, că mă voi răzgândi în ultimul moment. E groaznic ca cineva să te ştie atât de bine, intuindu-ţi cu precizie mişcările, reacţiile, cine ştie, poate chiar şi viitorul. Ar trebui să o întreb ca pe o ghicitoare dacă îmi voi lua examenul, apoi licenţa, îmi voi relua profesia şi poate admiraţia ei de altădată.

– Dacă mergeţi în Canada, cred că e mai bine ca eu să mă întorc.

– Nu fi copil. Am întrebat un avocat şi mi-a spus că în situaţia noastră poţi călători în Canada. Ţi-ai cam pierdut simţul aventurii, dragul meu.

Poate că reacţiile mele deveniseră plictisitor de previzibile, ca ale oamenilor fără alternative, însă de data asta tot aveam una: să mă întorc frumos de la Niagara. Brusc, am simţit că nu am ce căuta în excursia asta. Am devenit nervos, ca un călător care s-a urcat într-un tren greşit. Asta am să fac. După ce vom privi căderea de apă de la Niagara, eu am să mă întorc acasă cu autobuzul. Se făcuse seară şi maşina gonea nebuneşte printre camioane uriaşe. A trecut apoi Elvira la volan, iar eu am adormit. M-am trezit târziu, când maşina se oprise. Aud liniştea ce vine de la motor şi un zgomot ciudat, ca o avalanşă. Suntem într-o parcare uriaşă, goală şi, în afară de Elvira, adormisem cu toţii.

– În faţa voastră, domnilor, e Niagara, spuse ea triumfătoare.

Dincolo de un parapet protector, am avut la picioarele noastre una din cele mai frumoase căderi de apă din lume. Faimoasa Niagara ridica spre noi nori de umezeală şi curcubeie. Am tras adânc în piept aerul rece de toamnă şi pofta de viaţă ne reveni din colţul în care se retrăsese. Am luat-o pe Elvira de mână, iar Radu şi Lisa încercau şi ei gesturi similare. Era aproape miezul nopţii şi am pornit să căutăm un hotel. Preţurile mi se păreau cam ridicate.

– Sunt dolari canadieni, preciza Elvira. Suntem în Canada, dacă nu ştii asta.

– În Canada? întreb năucit. Dar când am trecut graniţa?

– Atunci când dormeaţi cu toţii buştean. Grănicerul mi-a făcut semn să trec.

O lume cu adevărat fantastică, aşa cum ar trebui să fie toată lumea asta. Treci dintr-o ţară în alta, dormind, fără să-ţi dai seama, ca o pasăre în zbor. Nici nu ştiam că Niagara e chiar pe graniţă, împărţindu-şi generoasă căderea de apă între aceste două ţări. În fond, ce era Canada, decât o prelungire nordică a Statelor Unite, what a wonderful world! Ne relaxasem cu toţii.

A doua zi, Lisa şi-a sunat nişte prieteni în Toronto, iar aceştia ne-au invitat la ei. Revedem cascada la lumina zilei. În jurul ei, un kitsch desăvârşit, muzeul lui Dracula vizavi de cel al lui Frankenstein. Între ele, pe o sârmă, agăţat un Superman pe bicicletă. Plecăm spre Toronto. Văzut de la distanţă pare un oraş ireal, ridicat pe verticală, din sticlă şi fier, cu o arhitectură integrată, poate prea integrată, după ce vii din New York. Văzut de jos, dintre zgârie-nori, oraşul nu mi-a mai spus nimic. Prietenii Lisei, o pereche de români veniţi mai de mult, ne-au invitat la ei peste noapte. Trăiau într-un orăşel mic şi cochet, plin de compatrioţi. De câteva săptămâni, găzduiau la ei un inginer român care venise în Canada, hotărât să rămână. Lisa părea că-l cunoaşte bine din România. Inginerul ne-a făcut un rezumat al dezamăgirilor post-revoluţionare din ţară. Apoi ne-a povestit despre zilele de neuitat ale revoltei populare în care crezuse din tot sufletul. Era să fie împuşcat în Bucureşti unde luptase cu arma în mână. Aproape toţi cei pe care i-am întâlnit în Canada erau să fie împuşcaţi la Revoluţie. Sau vor fi, cu siguranţă, executaţi dacă se întorc înapoi. Fără puţină persecuţie nu mergea să ceri azil politic.

Ciocnim multe pahare de vin în cinstea revoluţiei şi a frumoaselor perspective care ne aşteptau în lumea nouă. Târziu, după miezul nopţii, ne-am retras să ne culcăm. Doar Lisa mai rămăsese pe terasă cu inginerul.

Dimineaţa, ne-am trezit cu Radu în cameră. Arăta cumplit, ca un om care văzuse toată noaptea stafii. Avea ochii roşii, plini de lacrimi.

– Lisa a fugit cu inginerul.

Ne ridicăm în capul oaselor şi nu pricepem nimic. Ne întinde apoi o foaie de hârtie scrisă de soţia lui fugară. Reieşea clar că plecase pentru totdeauna cu inginerul pe care-l iubea de peste trei ani. Făcuseră chiar şi revoluţia împreună. Deci de asta venisem noi în Canada. Să ajutăm la reîntregirea unui cuplu încă mistuit de iubire, aşa cum dacă bine ţin minte, fusesem cândva şi eu cu Elvira. Încercăm amândoi să-l consolăm cât puteam pe Radu. Nu aveam să o mai vedem vreodată pe Lisa. Aceasta avea să traverseze apoi cu iubitul ei toată Canada pentru a se stabili la Vancouver.

A fost o dimineaţă tristă pentru toţi, inclusiv pentru gazde, care păreau la fel de surprinse ca şi noi. Aparent nu mai era nimic de spus sau de făcut acolo. Le-am mulţumit şi am plecat. Elvira conducea, eu o ghidam, iar Radu privea spre Polul Nord cu nişte ochi goi şi trişti. După două ore, am realizat că greşisem drumul şi goneam nu spre Niagara ci spre Montreal. N-avea sens să ne mai întoarcem, aşa că, după ce vom face o mică buclă şi vom trece prin Montreal, ne vom întoarce la New York prin Adirondak. Doar când te aşezi la drum îţi dai seama de imensitatea acestei ţări. A trebuit să dormim peste noapte la Ottawa.

Încercam să vorbesc cu Radu care era complet blocat. Ce să-i spui unui om căruia i-a dispărut nevasta peste noapte, fugind cu unul găsit în Canada, cu care trecuse împreună printr-o revoluţie despre care acum se spune că nici nu a fost una adevărată?! Radu îşi dorise neapărat o nevastă din România.

– Dacă vrei neapărat o româncă iubăreaţă, sunt zeci de mii de frumuseţi acolo, gata să-şi dea sufletul doar ca să vină în America pentru un doctor ca tine.

Remarca mea nu părea să-l liniştească. Elvira mă privea cu coada ochiului, ca pe un vinovat ascuns. Cine ştie dacă nu mă legasem şi eu în acele zile nebune de vreo revoluţionară care acum suspină după mine? Poate că la asta mă gândesc atunci când tac şi privesc în gol cu mintea departe. Să nu-i spun ei că mi-e dor de fiica-mea, părinţi, prieteni, patrie şi alte pretexte din astea! Fac asta, desigur, ca să pot rumega în linişte adevărata cauză a melancoliei mele. Mâine, când vom ajunge la New York, poate vom mai avea o discuţie pe tema asta. Trebuie să comunicăm mai mult, chiar dacă a comunica cu Elvira era ca o zbatere în nisipuri mişcătoare. Eu vorbeam, iar ea tăcea acuzator, ameninţător, trăgându-mă în jos cu propriile mele cuvinte. Într-o zi, mi-a spus că are probleme de comunicare cu toţi oamenii, inclusiv la compania unde lucra. Au trimis-o la un curs Dale Carnegie, unde te învăţau cum să spargi gheaţa din jurul tău şi cum să faci punţi între oameni. Venea desfigurată de la aceste cursuri unde trebuia să vorbească în public. Era forţată să folosească cuvintele în locul ochilor, gesturilor şi mişcărilor corpului care mă înnebuneau cu hieroglifele lor absconse.

Odată am făcut cu ea un exerciţiu de vorbit în public şi a fost un dezastru. Am simţit atunci cum se scurgea prin mine ca printr-un paratrăsnet toată neputinţa ei socială acumulată într-o lume pe care încă n-o înţelegea bine. Avea să rămână în spatele unui computer pe care îl mânuia cu mare profesionalism, în timp ce ea visa să conducă. Deocamdată, nu mă avea decât pe mine şi mă privea tern peste capul lui Radu care începuse să dea semne de viaţă. Încerc cu el vechea înţelepciune conform căreia în fiecare rău e şi un bine. Însă, în faza asta acută, nimic nu funcţionează. Am testat-o pe propria mea piele de câteva ori.

Gonim spre Montreal, unde îl vom întâlni pe George, unul din foştii mei colegi de medicină. L-am surprins total cu telefonul meu şi urma să ne vedem în faţa catedralei Notre-Dame. În sfârşit, ceva european în această lume nouă: numele străzilor, franceza ciudată vorbită peste tot, semnele de stop de la intersecţii pe care scrie „Arret!“ Cheltuiseră milioane ca să pună semnul interdicţiei în franceză. Catedrala Notre-Dame însă nu are nimic parizian.

George pare neschimbat după şapte ani. Bineînţeles, şi el are un aer european, est-european aş zice. Privirea îi e puţin mai tristă şi, când vorbeşte, distanţa dintre cuvinte e mai lungă. Întotdeauna vorbea încet şi rar, ca un tipic ardelean. Trebuia să ai răbdare până termina ce avea de spus. Însă merita efortul, pentru că era un tip care nu vorbea fără rost. Nu părea foarte fericit în oraşul ăsta. Îl prezint Elvirei şi lui Radu, căruia distanţa dintre cuvinte i s-a prelungit şi lui într-o tăcere tristă. George şi Radu au ceva în comun, însă ei nu ştiu asta şi nimeni nu are acum chef de detalii. Pe George îl părăsise nevasta în Viena, în ziua în care s-a urcat în avionul de Canada cu două bilete în mână.

Luam prânzul împreună pe o mică terasă şi vorbesc mai mult eu, singurul căruia cuvintele încă îi mai ieşeau din gură la intervale regulate. După-masă, George ne propune un tur al oraşului din maşină. Totul în fugă, căci ne grăbim să ne întoarcem acasă la New York. De notat cuvântul acasă, care mi-a venit surprinzător în minte sub forma asta. Îl îmbrăţişez pe George şi o luăm spre America. Mâine mă voi relaxa puţin după această stranie excursie şi mă voi apuca din nou de învăţat. Vreau să-mi iau şi ceva de lucru. E greu să stai toată ziua acasă singur, doar cu cărţile şi cu un zid de cărămidă roşie în faţă. Radu e pe punctul de a mă ajuta să mă angajez în unul din laboratoarele spitalului lui. E vorba de un proiect de cercetare genetică foarte sofisticat. Rolul meu era extrem de simplu, mult prea simplu. Trebuia să număr şi să separ sub microscop nişte musculiţe cu ochi albaştri de celelalte. Elvira nu e de acord şi i se pare degradant pentru calificarea mea.

– Tu trebuie să înveţi şi să ajungi din nou ce-ai fost!

Ce-ai fost! Ce-ai fost! Suna în capul meu ecoul. Ne certăm zdravăn până la graniţă pe tema musculiţelor cu ochi albaştri. Suntem atât de încordaţi şi ascuţiţi la limbă, încât îl mai destindem pe Radu, care probabil începe să nu mai regrete pierderea Lisei.

La Champlain oprim, căci Elvira vrea la duty free shop. Are în cap un parfum anume, mult mai ieftin, desigur, aici. Ce noroc că-l găsim repede. Plăteşte ca de obicei cu cartea de credit. La vamă i se aduce punga cu parfumul, iar vameşul aruncă o privire plictisită peste documentele noastre. Apoi, ne spune să ne tragem maşina deoparte şi să mergem la serviciul de emigrare.

Aşteptăm la rând. În faţa noastră, o familie de mexicani e controlată la sânge. Probabil par suspecţi, intrând în America din direcţia asta a Polului Nord. Urmează apoi Elvira. O privesc prin geamul gros de sticlă. E schimbată la faţă. Ofiţerul continuă să o privească atent, ţinându-i green-card-ul în mână. Ce are cu ea? Apoi îi cere portofelul şi scoate din el zecile de carduri cu care era burduşit. Continua să o întrebe ceva, lovind nervos cu green-card-ul de colţul mesei. Elvira începe să plângă, iar [sta nu e un semn bun. Căci plânge rar şi greu. Apoi îi aruncă scârbit teancul de carduri şi portofelul şi se întoarce cu spatele, căutându-mă pe mine cu privirea. Îmi face semn să-l urmez într-o altă încăpere. Are în mână paşaportul meu şi green-cardul Elvirei. Se uita prin mine înspre Canada şi îmi spune:

– Am să-ţi spun o singură întrebare : „Who is she?“ „Cine e ea?“

– Soţia mea.

– Eşti sigur de asta?

– Absolut, îi răspund derutat.

– Cum o cheamă?

Îi silabisesc numele Elvirei.

– Ea spune că eşti doar o cunoştinţă.

Nu înţeleg nimic din ce se întâmplă.

– Ne-am căsătorit acum două luni şi încă nu şi-a schimbat numele, încerc eu.

– Ok, spune el. Atunci cine e asta?

Îmi arată green-cardul pe care era numele şi poza Toniei, prietena cu care se tunsese Elvira. Sunt lăsat aşa încurcat şi ofiţerul pleacă înapoi la Elvira, pe care nici măcar nu o mai priveşte în ochi când îi vorbeşte. Apoi se întoarce la mine şi îmi spune:

– Tu trebuie să te întorci înapoi în Canada. Chiar acum.

– De ce?

– Pentru că ai o viză de America cu o singură intrare şi o nevastă care minte.

Încep să transpir profund. Când încerc să-i vorbesc, ofiţerul mă opreşte şi mă învaţă o nouă expresie americană:

– Please spare my breath! Un fel de Slăbeşte-mă! Sau Nu-mi lua aerul!

Fiind vorba de respiraţie, înţeleg că, poate din cauza deshidratării, îmi miroase gura şi continui să vorbesc acoperindu-mi-o cu mâna.

– Ascultă, omule, trebuie să te întorci înapoi în Canada. Right now, do you understand? Chiar acum, înţelegi?

Ce să fac eu în Canada? Asta-i bună. Eu am venit în America unde am familie, casă şi examene de dat. Încerc să-i fac semne Elvirei care plânge.

– Sir, se pare că nu înţelegi situaţia, îmi spune enervat.

Apoi îmi pune pe mâna dreaptă o cătuşă şi mă trage efectiv după el. Mă predă canadienilor care habar n-au ce-i cu mine.

În jurul meu se vorbeşte franceză, cu accentul celor din Quebec. Un alt ofiţer îmi studiază paşaportul şi fizionomia. Sunt în pantaloni scurţi şi papuci de casă, iar în Canada e mult mai frig de cum treci graniţa. Transpir rece, am frisoane şi un mare nod în gât. Îi explic cine sunt, cum am ajuns în Canada, unde n-am nici cea mai mică dorinţă să rămân. Pare un tip de treabă şi îl rog să mă ajute să mă întorc în America, care începea câţiva metri mai încolo.

– Problema cu viza ta se putea rezolva cumva. Vameşii americani sunt însă furioşi pe soţia ta, care a folosit documentul altcuiva. După patru ani de America, ar fi trebuit să înveţe că aici minciuna nu se iartă.

Făcu o pauză uitându-se la mine inexpresiv.

– Aşa că vei rămâne cu noi în Canada.

Apoi apăru Radu, care îmi aduse sacoşa cu cele câteva lucruri şi îmi făcu un rezumat al dezastrului.

Elvira îşi pierduse green-cardul, cel nou încă nu venise, şi împrumutase green-cardul Toniei. Nimeni nu s-ar fi prins dacă nu cumpăra nenorocitul de parfum cu cardul ei. Când l-a ridicat, vameşul a văzut că numele de pe green-card şi de pe cartea de credit nu se potriveau.

Eu eram cel pedepsit.

– Îmi pare rău, bătrâne. A fost o excursie nefastă pentru amândoi.

S-a descălţat şi mi-a dat pantofii lui, iar el a plecat în America cu papucii mei de casă. Apoi a venit Elvira căreia lacrimile i se uscaseră pe obraji. Părea calmă şi mă privea cu un aer uşor vinovat. Ei nu i se întâmplase nimic. Când îşi va lua cetăţenia, va trebui să explice în scris această nefericită întâmplare care fusese o extravaganţă făcută ca să poată să-mi arate mie Canada.

– Şi acum ce facem? am întrebat-o.

Mi-a prezentat cea mai descurajatoare ridicare din umeri. Mă privea mai neputincioasă ca atunci când a plecat din România pentru totdeauna. Atunci mi-a spus hotărâtă:

– Am să te ajut cumva să scapi de aici chiar dacă pare imposibil!

Acum stăteam amândoi tăcuţi într-un no man’s land imaginar între două ţări libere şi păream mai fără soluţii că niciodată. N-aş fi crezut că Elvira avea să plece în acea noapte şi că avea să mă lase acolo cu cătuşele pe mână, fără haine, fără bani, însă asta s-a întâmplat.

– Mâine trebuie să lucrez! Am să încerc să fac ceva de acolo. Aici nu se mai poate face nimic.

Aş fi vrut să rămână. Instinctul meu îmi spunea că am fi putut încă să ne întoarcem împreună în America. Dacă ar fi declarat că suntem o familie şi că nu mă va lăsa singur cu niciun preţ, dacă ar fi spus măcar adevărul, poate că autorităţile de frontieră ar fi înţeles absurdul situaţiei mele şi m-ar fi iertat.

Înainte să plece a vrut să mă sărute, dar s-a răzgândit. Mi-a dat 80 de dolari şi s-a despărţit de mine ca de o cunoştinţă aşa cum mă şi declarase la vamă. (va urma)

(sursa foto: beautyscenery.com)