A povesti, a comenta

În discursurile, declarațiile și comentariile politice, Mihai Neamțu este un radical (nu un extremist, confuzie care se face în mod curent la noi). Al. Ivasiuc a demonstrat cândva, cu logica sa perfectă, că valoarea, în esența ei, presupune radicalitate, ceea ce înseamnă capacitatea de a regândi o problemă complet, de la rădăcină. Intelectualii cu simțul nuanțelor fac deosebirea dintre radicalitate și extremism. Așa se explică de ce Mihai Neamțu este apreciat de oameni de cultură iluștri (Mihai Șora, Andrei Pleșu, Teodor Baconschi, Adrian Papahagi, Vladimir Tismăneanu, Monica Pillat, Sorin Lavric, Ovidiu Pecican, Marius Lazurcă, Mihai-Răzvan Ungureanu, Valeriu Stoica, Virgil Nemoianu ș.a.), dar dezavuat de diverși politicieni și publiciști conformiști, pe care îi incomodează sau chiar îi sperie adevărurile tranșante.

Având formație de filosof și teolog (cu studii academice făcute la Cluj, München, Londra și Washington), încă tânărul Mihai Neamțu (abia la 16 aprilie 2018 va împlini patruzeci de ani) este un erudit, capabil să înțeleagă lumea de azi dintr-o perspectivă umanistă atotcuprinzătoare. În recenta sa carte Vârstele iubirii el nu reușește însă să-și pună în valoare această competență, întrucât vrea să facă literatură, iar pentru literatură nu dispune de mijloacele necesare. Poate că, pur și simplu, încă nu a găsit tonul și îl va găsi cândva.

Deocamdată discursul său poematico-eseistic sună fals. Autorul s-a gândit să înalțe un fel de imn iubirii, luând în considerare trei vârste ale ei, cărora le rezervă câte un capitol: I. Chemarea dragostei, II. Văpaie și amurg, III. Transfigurare și har. Fiecare capitol începe cu o poveste de dragoste schițată expeditiv, după care urmează un lung comentariu filosofico-apodictic, scris într-un stil exaltat care nu provoacă cititorului nicio exaltare.

Primul capitol pleacă de la iubirea dintre două personaje din Cartea junglei, Mowgli și Shanti. Partea narativă are un anumit farmec literar:

„Când s-a apropiat de hotarul morții, Mowgli a realizat că jungla nu este o vacanță perpetuă – celebrarea unei joie de vivre în compania simpatică a lui Baloo. În fapt jungla se compune din isteria maimuțelor conduse de un despot parazit, din brutalitatea unui dictator cu haine vărgate, din trădarea unei haite de lupi tineri, nesăbuiți și avizi de putere, din pofta necrofagă a șacalului Tabqui, care mănâncă până și carnea putrezită.”

Înainte de a duce aceste remake al unei cărți celebre până la capăt, Mihai Neamțu deschide seria de reflecții pe tema iubirii:

„Iubirea este reperul inconturnabil al vieții noastre, într-o lume plină de aproximații și tocmeli negustorești.”;

„Iubirea este un operator central în limbajul civilizației noastre.”;

„Mergând pe urmele unor adolescenți ca Mowgli & Shanti, milioane de cupluri – să-i numim oare «idealiștii pragmatici» ai mileniului III? – doresc să-și unească destinele pentru totdeauna.” etc.

În capitolul al doilea, povestea de dragoste dintre Mihnea și Dora (nu am identificat personajele) este, la fel, doar schițată:

„S-au văzut pentru întâia oară la olimpiada de limba română. El era într-a unsprezecea, ea abia intrase la liceu. Apoi s-au întâlnit la Peleș, în castelul Regelui Carol de Hohenzollern. Când privirile s-au încrucișat, încăperea cu oglinzi a devenit, subit, prea strâmtă.”

După alte câteva momente epice, urmează reflecțiile declamative, care strică totul:

„Entuziasmul amoros caută limbajul comuniunii mistice. Puterea evocatoare a verbelor îndrăgostite ne arată două globuri de cristal dansând în văzduh, printre sclipiri diamantine.”

Al treilea capitol are drept premisă epică dragostea trăită de Constantin Pillat și Cornelia Filipescu (și reconstituită de Mihai Neamțu din scrisorile lor). Este o dragoste vaporos-romantică, cu protagoniști din lumea bună de altădată. Dar și această iubire este bruiată de un comentariu inadecvat, ca o cină romantică de o muzică de fanfară:

„Căsătoria nu-i nici artă pentru artă, nici tehnică depersonalizată, ci glasul inimii care năzuiește către nemurire. Dragostea autentică evită atât exhibiționismul erotic, cât și moralismul ipocrit. Ceea ce îndrăgostiții cultivă, înainte de toate, e promisiunea veșniciei. Fără să etaleze o retorică sanctimonioasă, dar păstrând credința vie într-un Dumnezeu iubitor, Dinu și Nelli înfruntă limita supremă.”

Mihai Neamțu ar putea deveni scriitor dacă ar învăța să povestească fără să comenteze. O spun în calitate de admirator al lui.

Mihai Neamțu, Vârstele iubirii. Cum transformăm întâmplarea în destin, Iași, Ed. Doxologia, 2016. Ilustrații de Andrei Rosetti. 200 pag.

(Text apărut în România literară nr. 11/ 2017)