Parfumul lui Homer cel Orb

„Magnus Stein se trezise devreme după ce își pusese conștiincios ceasul să sune, de cu seară, la ora șase dimineața. Era un lucru neobișnuit pentru Parfumier, la fel ca tot ce avea să urmeze în ziua aceea, ultima din iulie. Hotărârea fusese luată, nu-i mai rămânea decât să-și pună în aplicare planul, ticluit atent și minuțios. Răsăritul se ghicea deja prin perdeaua subțire care se iriza în nuanțe roșii și liliachii. Da, chiar asta avea să fie culoarea parfumului. Ultimul…Își scoase din dulap geanta de voiaj, goală, și o puse pe pat. Aranjă în ea ustensilele pe care și le alesese grijuliu, cu o zi înainte. Le înfășură separat în hârtie, mai ales tuburile de sticlă, fragile, cu gâtul întortocheat și alte câteva flacoane butelcate, la fel de curioase pentru un neofit. Pe masă înșirase, unul lângă anul, mănunchiuri de ierburi și flori uscate, învelite în ziar. Luă de pe policioară câteva recipiente cu semințe și altele cu ierburi măcinate pudră, apoi puse totul cu grijă în bagaj. Putea spune că era gata. Se îmbrăcă atent cu cămașa albă, papionul, butonii de aur și haina de catifea. Nu mai purtase hainele de gală din ziua în care se aventurase la Bomarzo, pe urmele contesei Beatrice. De data aceasta, își spuse, avea să o găsească chiar dacă ar fi trebuit să se lupte cu timpul însuși, cel care i-o răpise fără vreun avertisment, ca un laș. Sau poate fusese o farsă jucată de statuile lui Orsini, pentru care durata unei vieți omenești nu era decât un fir de nisip, un sâmbure de rodie comparat cu sutele de ani pe care le înduraseră în grădina de la Bomarzo…Își puse pantofii de lac cu placheuri și zâmbi mulțumit în clipa în care le recunoscu tic-tac-ul familiar pe parchet. Tic-tac, tic-tac…Ceasul mergea înainte. Nu avea vreme să se piardă în visare, Anna trebuia să sosească dintr-o clipă într-alta. Emoția îl învăluia, una caldă și binevoitoare. Simțea că, de data asta, totul are să fie bine. Închise geanta și o așeză cu grijă lângă piciorul patului. Trase obloanele, încuindu-le cu o cheie pe care o puse apoi în buzunarul vestonului…Era cald, dar trebuia să se îmbrace la fel ca acum patruzeci de ani, la începutul acelui octombrie generos, în toamna aceea care-i descoperise, în cea mai tainică splendoare, chipul Beatricei.

Anna ajunse în Via Omer, la o oră destul de matinală pentru un client, întâmpinată de privirile curioase ale vecinilor de peste drum. Trase de frânghia clopoțelului apoi intră, știind că domnul Magnus Stein avea să coboare și să o întâmpine după ritualul cunoscut. Destul de ciudat, în dimineața aceea Parfumierul nu schimbase sticluțele din vitrină. Mai mult, ferestrele erau în continuare acoperite de obloanele verzi care transformau lumina slabă din interior într-un văl de culoarea jadului.

– Anna, bine ai venit, te așteptam.

– E cam întuneric pe-aici, încercați o schimbare?

–…Pregăteam decorul în care o să-mi pozezi.

– Va fi o experiență cu totul ieșită din comun pentru mine. Mărturisesc că nu am mai făcut asta niciodată. Când eram copil mama îmi reproșa că sunt neastâmpărată, nu stăteam locului o secundă.

– Nici eu n-am să-ți cer asta. Dimpotrivă, poți să te plimbi pe unde vrei, caută, adulmecă, explorează…Atelierul meu e și casa ta, nu trebuie decât să-mi dai voie să te privesc…Trebuie să terminăm până deseară.

– A, da, concertul lui Mantegna de la Pantheon. Veniți?

– O să mă decid probabil cu câteva minute înainte, răspunse Parfumierul, înșirându-și ustensilele pe masa de lucru.

– Abia acum am observat cât de elegant sunteți…

– Am o întâlnire!

– Întâlnire?

– Una secretă, pentru moment. Dar vei afla, cu siguranță.

– Bine, atunci n-am să vă iscodesc….Anna își dădu șalul jos de pe umeri, rămânând în rochia înflorată de mătase.

– Cheița magică…

Anna luă cheița din mâna Parfumierului și descuie dulăpiorul cu Oubliettes.

– Acum e vremea să văd dacă sunt vrednic de numele Magnus Stein.

– Magus…

– Da, asta va fi cel mai greu…Mă bucur că ai venit Anna, nu aș putea să reușesc fără tine. Din clipa în care te-am văzut, am știut că a venit vremea. E timpul. Ceasornicul inimii mele îngână deja tactul Orelor Imperiale.

– Vă rog, nu spuneți asta!…

– Ei, nu te întrista…Ce să-i faci, n-am lăsat urmași care să-mi ducă numele și meșteșugul mai departe. Dar o să încerc să creez un parfum care să-i îndemne pe oameni să se gândească încă de aici, la veșnicie.

Anna îl privi, cu ochii umbriți de o așteptare neliniștită.

– Sunteți sigur că lumea dorește un parfum care să le vorbească despre moarte?

– Nu despre moarte, ci despre veşnicie. Sunt două fețe ale timpului, depinde cum alegi să-l priveşti. Moartea e un fragment, o trecere, un ciob de timp. Distorsionează perspectiva vieţii. Veşnicia e singura care contează. Orele imperiale sunt un preambul al veşniciei, le anunţă printr-o mireasmă aparte.

– Și…la ce v-ați gândit?

– Încă nu am găsit-o. De aceea te-am rugat să-mi pozezi. Știu că, privindu-te, inspirația mă va conduce spre ingrediente, la formula finală…Țin minte că m-ai întrebat, data trecută, despre ingredientele unui parfum…Adevărul e că, dintre toate, cel mai prețios e timpul.

– Timpul?

– O simt pe pielea mea, ştiu că nu mi-a mai rămas mult de trăit… Voi da acestui parfum timp din timpul meu, viaţă din viaţa mea, poate că aşa va putea să dureze de-a lungul anilor; lumea îşi va aminti că a fost odată un parfumier pe străduţa care poartă numele lui Homer cel Orb şi care, asemenea lui, s-a lăsat condus o viaţă întreagă de miresme, aceleaşi care i-au ajutat să-şi regăsească lucrurile esenţiale din viaţă.

– Care sunt, spuneți-mi-le…

– O parte, le-ai descoperit deja…Dacă dai o șansă puterii de a ierta și speranței că poți merge mai departe, luând zilele la rând, cred că poți spune că ai gustat din fericire. După care urmează lupta, cu tine însuți și cu ceilalți, de a păstra neatinsă acea frântură de împlinire. Nu e ușor, dar e posibil. Ni s-a dat de sus puterea asta…Așa, ia să vedem, încep cu câteva semințe de rodie și un praf de ambră, ca bază pentru amestec. Adu-mi te rog catastiful de pe birou, sper că l-am șters bine de praf…

– Asta căutați?

– Da. Am sortat câteva dintre rețetele vechi. O să încerc să adaug ceva nou, însă fără a schimba prea mult… Parfumul e o experiență personală. Te obligă să participi la existența lui, devenim la rândul nostru creatori, doar spiritele opace opun rezistență. Ia să vedem…Multe au fost arse în timpul războiului. Am rămas cu fantomele astea ale trecutului, chiar și ale morții. Când te gândești că au fost scrise de bunicii și străbunicii mei, pe vremea când nu exista telefon sau electricitate, nici alte cuceriri ale civilizației…Cu avutul ăsta am venit la Roma, în cufărul de lemn al lui taică-meu, și tot așa mă pregătesc de plecare, într-o călătorie ceva mai lungă…”

(fragment din romanul Insula Melc, Eikon, ed. a II-a, 2016)

Foto: Pieter Claesz; sursa: Fine Art America