În abisul nopților lungi

Foarte curând, ca o apă limpede şi adâncă, glasul Piei Carp m-a redat fascinantului mister contextual; în rochia strâmtă, brodată cu fir, un veritabil spectru angelic. Reperându-mi privirea sub care se ascundea o dâră groasă de scepticism, a zâmbit, aşa cum făcuse şi arhitectul Cosma. „Dar pe ea chiar am făcut-o să-şi pună ştreangul de gât! mi-am însoţit gândul de un gest scuzabil al mâinii drepte, ca pentru a spune: Ce vrei? Asta e!”

– Desigur – îşi începu fata mărturia – vă amintiţi de vara aceea fierbinte şi uscată, când înseşi carnea şi trupul naturii descreşteau, corupte de o nevăzută invazie distructivă; până şi miezul tăcerii se uscase şi nici de Moarte nu se mai auzea nimic! Sub ochii mei însetaţi de linişte şi echilibru, anotimpul s-a pulverizat încet dar sigur în graţia indescifrabilă a toamnei, care la rândul ei s-a prelungit până către Sfântul Andrei, când am pus grâu la încolţit.

Mi s-a oferit, astfel, răgaz pentru redefinirea sufletului atârnat periculos între abisul nopţilor lungi şi pământul tandru care-mi suporta paşii încă neştiind încotro… Voiam să înţeleg de ce nu-l regretam pe Stamo sau în ce cotloane tenebroase ale subconştientului stau pitite – dacă mai stăteau! – sentimentele ce ne legau nu de mult, atât de pasional, atât de dureros. Aşteptam, de fapt, o revelaţie, o lumină divină care să facă ordine în haosul minţii mele profund zdruncinate: cu început, cuprins şi sfârşit… Benefica destindere s-a produs atunci când am înţeles că în imensitatea universului nu sunt decât o furnicuţă aruncată pe dune mişcătoare, o insectă căutând cu antene vioaie încolo şi încoace grăuntele salvator al continuităţii. De fapt, asta eram, Pia, furnicuţa adăpostită într-un castel carapace, autoexilată în căutarea…a ce, a cui? Haide, Pia, hotărăşte-te ce vrei să afli – mă apostrofam adesea – adevărul universal, dragostea pierdută, răspunsuri de dincolo? Îmi aduc aminte, că aşa cum priveam cerul cu capul dat pe spate numărând stelele, pentru prima oară, după atâta amar de timp, m-au ruşinat propriile fleacuri: sigur că erau omeneşti, pardonabile într-un fel, dar lumea nu se oprea nicidecum la picioarele mele.

Insomniacă incurabilă, am continuat să ascult paşii care foşneau în tandem la etajul unu, ca şi cum voiau să-mi arate că sunt alături, în camera în care m-am întors să îmi petrec cea mai mare parte a timpului. Erau nopţile chinuitoare când eşuam lamentabil în reţeaua electronică, navigând cu frenezie pe net, singurul contact cu lumea din exterior: blogul pe care îmi etalam, sub pseudonim, „capodoperele” fotografice. Am dat astfel o altă întrebuinţare laptopului pe care-l aruncasem cu ciudă într-un sertar, rămăşiţă a durerii mele lăuntrice, a cărei amintire am vrut-o îngropată şi uitată. Îmi rămăsese doar încăpăţânarea de a supravieţui unei etape atât de nefaste a vieţii.

Conştientizarea anilor irosiţi alături de un bărbat care nu numai că nu mi-a oferit un viitor, ci m-a redus la tăcere, aproape târându-mă cu el în mormânt, a făcut să-mi reconsider atitudinea faţă de cine sunt cu adevărat, să cochetez puţin cu mistificările şi automistificările, să lichidez tragedia transformând-o în entropie numerologică. Şapte ani, Pia, număr cu conotaţii speciale încă din vremuri biblice, sugerând perfecţiunea, anvergura… Îi enumeram în gând ca pe o litanie, 7 virtuţi, 7 zile în care Dumnezeu a făcut lumea, 7 culori ale curcubeului, 7 minuni ale lumii; în cazul meu 7 ani de suferinţă, de purgatoriu, 7 ani pregătitori ai unei renaşteri, ai unei speranţe virgine. Preţul? Scump, dar a meritat: atâtea suişuri şi coborâşuri dramatice m-au maturizat şi am devenit mai înţeleaptă. Ce urma? Încă nu puteam răspunde, însă ştiam că va trebui să stabilesc obiective trainice, să mă relansez profesional, să îmi resuscitez mintea amorţită şi să o folosesc în ceva viabil, constructiv. Pia, eşti o fată deşteaptă, cu inepuizabilă poftă intelectuală, pune-te în acord cu tine însăţi şi dă-i drmul! Zâmbiţi, doamnă, ştiţi prea bine că n-am fost o modestă! a privit către mine cu aerul acela inefabil, care vine să răstoarne totul. „Eşti personajul meu, frumuşico, rodul imaginaţiei mele, nu uita de „Delete” îi răspundeam în gând, cu un surâs la fel de „ineffable”. Prea deşteaptă, fata a continuat în piano.

Ironie a sorţii, mă născusem într-un castel pe care l-am părăsit de bună voie pentru a mă lăsa condusă de destin, şi m-am trezit în plină junglă existenţială, construind „castele în Spania” alături de Nicolas; edificii spulberate de aceeaşi soartă care a ţinut morţiş să mă readucă la Ef, loc al naşterii, şi, posibil, al Renaşterii mele. Însă raţionamentul părea fără noimă, pe măsură ce vedeam cum sub ochii mei, Castelul se năruia pe dinafară de timp şi delăsare, iar pe dinăuntru murea inexorabil din lipsa unor prezenţe vii şi dinamice; licărul de nobleţe şi autenticitate se topea calm şi înţelept ca fulgii mari de zăpadă; o involuţie maladivă care-mi făcea rău. Până într-o zi când s-a întâmplat ceva extraordinar, ceva care era firesc să se întâmple.

Dis-de-dimineaţă, când vremea vâslea în direcţia primei ninsori, scările au bubuit sub paşii grei şi repezi ai Marthei, care aproape ţipa în strădania de a-mi capta atenţia:

– D-ră Piaaaaaa! Trebuie să îţi spun ceva nemaipomenit! Am vorbit cu d-ra Leni la telefon acum două minute, răsufla cu greutate în pragul camerei. Mein Gott!! Ţine-te bine, n-o să crezi, d-ra Leni e însărcinată. Gott segne sie und das Kind! (Dumnezeu să o binecuvânteze pe ea şi pe copil!)

Am crezut că Martha şi-a pierdut minţile sau că eu nu sunt în stare să pricep cuvintele pline de încărcătură emoţională. Cine, Leni? Însărcinată? Voiam să râd, însă Martha îşi făcea cruce după cruce cu palma ei noduroasă, înaintând spre mine ca o navă sprijinită pe axa lumii. Am răspuns îmbrăţişării cu ochii pierduţi în perdeaua pe care curentul o mişca uşor, iar gândurile se intersectau unele peste altele ca într-o cavalcadă: Leni cea orgolioasă şi dură a ales între cariera strălucită de avocat şi cea de viitoare mamă? Ipostază în care nu mi-aş fi închipuit-o vreodată? Dumnezeule, şi dacă era adevărat?! Într-o panică totală am sunat-o, pentru că voiam să-mi confirme glasul ei: şi vestea a fost o minune.

Acest fapt inedit de viaţă ne-a apropiat din nou. Leni îmi demonstra că familia nu avea să se stingă odată cu existenţa noastră efemeră, ba mai mult, dincolo de neaşteptata sa contribuţie la dăinuirea viţei Carpilor, fiindcă spera să dea naştere unui băiat, sora mea a ţinut să reînvie bătrânul castel. Spusele ei de odinioară „Castelul e casa noastră şi de vândut nu se va vinde niciodată !” şi-au găsit pentru prima dată ecoul. „Heimatul” rămânea un acasă de neînlocuit! Cineva întindea o mână edificiului din Ef, făcându-l să renască din propria cenuşă. Leni şi Marius au mobilizat echipe întregi de localnici, meseriaşi care s-au bucurat să repare şi să fortifice clădirea, redându-i prestanţa de altădată; renovat şi şlefuit, edificiul a căpătat faima unei bijuterii a patrimoniului din Ef, ajungând un punct de atracţie pentru turişti, şi nu numai.

La aproape doi ani, prin iarba străjuită de zidurile acoperite de iederă şi caprifoi zburdau veseli gemenii pe care îi născuse Leni. Ei bine, s-a dovedit o sarcină dublă, fapt care o făcuse şi pe ea să se întrebe, în timp ce ecograful scana temeinic cele două cavităţi în care pulsa viaţa, dacă e bine să îi lase să vină pe lume. Eu şi Martha am sfătuit-o să nu păcătuiască, pentru că numai aceşti copii aveau să rostogolească bulgărele perenităţii şi al veseliei prin cotloanele pline de mister ale castelului.

Cât despre mine… am considerat că nu îmi mai găseam locul aici: presupusul meu rol de străjer al fortăreţei încetase îndată ce se topiseră atât liniştea crepusculară de odinioară, cât şi nostalgia prăfuită dintru începuturi. Castelul pulsa în ecoul vocilor celor două mlădiţe Carp, glasuri care se lăsau duse, vesele şi asurzitoare, dincolo de zidurile învăluite şi iarna şi vara în trainică verdeaţă. Lumea ireală, mitică şi fabuloasă din perioada convalescenţei mele căpătase alte culori, alte mirosuri, alte vise şi viziuni.

Pentru că rămăsese un perpetuu model de inspiraţie în arta fotografică, dar şi în viaţa de zi cu zi, Castelul din Ef continua să mă atragă spre el ca un uriaş magnet. Petreceam weekenduri prelungite acolo, însă adrenalina şi forţa creativă se consumau în inima Cetăţii, acolo unde m-am întors şi am reuşit să reînod relaţiile cu editurile şi revistele literare. Iar pentru a-mi ocupa întreaga zi, m-am înscris la diverse cursuri de artă, film, fotografie. Am învăţat din nou să ascult, să fiu ascultată, să mă pot întoarce cu faţa spre viitor; spre proiecte moderne şi autentice, cu toate avatarurile şi obsesiile trecutului şi prezentului lăsate în spate.

Frecventând cursul de pop-art, de altfel şi ultimul, l-am cunoscut mai îndeaproape pe profesorul Erianu, un ins între două vârste, cu faţa suptă, puţin spălăcită, dar buze cărnoase şi nas cu personalitate; părul şaten-blond, tuns un pic asimetric şi ochelarii cu ramă neagră făceau să semene izbitor cu Andy Warhol. Erudit, motivat, de-a dreptul molipsitor în a-şi susţine argumentele, „Andy” cum îi spuneam toţi, m-a convins de existenţa unui sâmbure de creativitate reală în adâncul meu, subliniind că trebuie doar să-i ofer terenul propice pentru a încolţi şi a da roade. În urma unei discuţii pline de miez, profesorul m-a determinat să am curajul unui nou început, acolo unde visam în adolescenţă să ajung: capitala Regatului Unit.

Acum locuiesc împreună cu prietenii mei la parterul unui mic conac în stil victorian, la câţiva km de Londra, o miniatură a fortăreţei din Ef, cum îmi place să cred. Pe unul din pereţii camerei am un desen în tuş cu imaginea dragului meu „turn”, pe umărul căruia am plâns în neştire, atunci când am crezut că viaţa nu mai conta pentru mine nici cât un bob de nisip în adâncul oceanului.

M-am obişnuit cu noul stil de viaţă, numai că dimineaţa, la cafea, nu mai pândesc poarta de la intrare ca o prizonieră, ci sporovăiesc veselă cu Leo şi Valentina, cei care m-au primit cu braţele deschise şi m-au ajutat să mă redescopăr. Bineînţeles că în prima lună nu am fost cruţată de turul obiectivelor turistice bine cunoscute (n-am să plictisesc pe nimeni enumerându-le), şi bine au făcut, pentru că, astfel, în zilele când tânjeam după inspiraţia care se lăsa aşteptată, ştiam că pe băncuţa din Parcul St. James, care-mi oferea şi priveliştea catedralei Westminster, aveam să-mi regăsesc partea luminată, uneori scăpărătoare a imaginaţiei. Un alt loc ce mi-a devenit drag, chiar necesar este Catedrala St. Paul, unde urc aproape săptămânal până la Galeria Şoaptelor şi ascult cu băgare de seamă câte o „voce” desprinsă din fabulosul universal, în amintirea paşilor dragi de la Ef.

Acolo, în conacul întunecat de iedera care-l înveşmântase de cel puţin un veac, am scris în engleză primele trei piese de teatru, pe care le-am trimis, cum se spune „la noroc”, unei edituri al cărui concept şi marketing erau axate pe dramaturgie. Răspunsul s-a lăsat îndelung aşteptat, însă când l-am primit, bucuria a fost imensă, deoarece acceptau publicarea lor în volum, din păcate, într-un tiraj extrem de redus. A fost întâiul pas. La aproape un an, regizorul Costas, un grec pe care îl cunoscusem prin intermediul lui Stamo, m-a invitat la sediul micului teatru pe care îl conduce la Londra, pentru discuţii în legătură cu posibila punere în scenă a uneia dintre piese. „Respiration”, acesta e titlul ei, se joacă de peste doi ani cu casa închisă. Între timp, am continuat să traduc ca să câştig bani, şi să scriu pentru bucuria inimii… Aceste catarge pe care se sprijină vârsta mea prezentă şi viitoare, mă fac să visez cu ochii deschişi, fără să îmi păcălesc orgoliul ori subconştientul: „Dar astăzi chiar se anunţă o zi bună.”