Libertate

Infinitul dintr-un segment –

ce fascinant de potrivit e cu lumea aceasta

în care până și trâmbițata libertate

respiră între A și B!

Și îți dai seama, prietene, ce măreție

dacă găsim și fericirea,

de la B la C!

(sau puterea, sau, mai ales, bunătatea.)

Iar dacă ai norocul

și segmentul e cumva deschis (de imaginație),

nici măcar nu-ți simți marginile.

„Cine este incapabil să iubească pe altcineva, nu se poate iubi cum se cuvine pe sine însuși.”

(Haruki Murakami, 1Q84)

Când am scris poemul, cu ani în urmă, eram obsedată de margini, ca limitări. Doream să strig și nu mi se dădea voie, marginile nu erau ale mele, reperele erau de carton și curgeau în prevederi cincinale, cuvintele înlemneau și se transformau în obstacole inconturnabile, orice protest era superfluu. Donchișotismul meu se războia zadarnic cu lumea, bătându-mi inutil cuie în talpă. Și-atât. Protestând, n-am reușit pe-atunci decât să-mi fac neprieteni. „Ce-o mai vrea și asta? De ce nu înțelege că șeful are întotdeauna dreptate?” Pentru că n-am cum să înțeleg. Pentru că dreptatea nu e flexibilă, nici opțională, nu se pliază după potentații zilei. Prieteni, neprieteni, nu puteam altfel. Nu pot nici azi. Deunăzi mi s-a spus că aș fi o flacără și că mă voi preface repejor în scrum. Ei bine, da, ard, dragilor! N-am încotro. Iar scrumul vine oricum, tiptil, chiar și atunci când taci. Vine mai lent, însă lipindu-se cleios de față, fosilizându-te de viu. Așa că ard în fața cui doresc eu, atâta timp cât cred de cuviință, și nu mi-e rușine cu asta. Mă străduiesc să minimizez scrumul, deși îmi fac în continuare neprieteni. Câștigul major, în ciuda celor care m-ar dori plecată, îl reprezintă oamenii adevărați. Cei pe care îi descopăr, cei pe care îi intuiesc din priviri, cei pe care învăț să îi cunosc dincolo de aparențe. Tot mai mulți, în ultima vreme. Și mă gândesc, privindu-i cu bucurie, că nu sunt singura care n-am renunțat la principii, că nu suntem perfecți, dar suntem vii, zvelți și-aproape calmi, sperând că vom călca până la urmă pe valuri, în picioare, așa cum prezicea Nichita. Că dacă îmi fixez eu însămi bornele între care îmi permit să mă mișc, sunt mult mai liberă decât dacă nu am niciuna. Că am nevoie de o libertate conștientă, responsabilă. Căci nu poți să fii viu dacă ești preocupat numai de tine însuți, nu poți fi fericit decât dăruind, dincolo de orice religie și de orice îndemn moralizator. Dăruind pentru că ești om, aidoma celor de lângă tine, pentru că ai ocazia, pentru că vrei și nu pentru că trebuie. Iar cele mai valoroase daruri pe care le poți oferi celorlalți sunt ideile, principiile, reperele care merită să fie împărtășite, înțelese și asumate. Nu cred că e posibil să fii fericit decât acceptând că nu ești deținătorul Adevărului absolut și știind că există nuclee care nu își schimbă structura după cum bate vântul. Străduindu-te să te bucuri și să te întristezi pentru cei de lângă tine, să îți pese. Învăț multe și astăzi, cu entuziasm, dăruind și arzând, (re)construindu-mi limite, unele flexibile (cele legate de pretențiile mele, bunăoară, de dispoziția mea uneori prea schimbătoare, de inconsecvențele mele), altele imuabile – nu, nu e o libertate acceptabilă să îți asumi binele unei întregi comunități ca pe un bun propriu, utilizându-l după cum ți se năzare (noaptea, ca hoții!), chiar dacă la un moment dat ai avut girul acesteia. Noaptea – chiar dacă e uneori a minții, așa cum bine știm – n-ar trebui să devină atât de abrupt de întunecată încât să ne (prefacem că ne) împiedicăm. Nici măcar atunci când e virtuală. Există stele pe care e necesar să le aprindem uneori, dar care sunt acolo, așteptându-ne. Trebuie doar să dorim să ne ghidăm după ele, să acceptăm călătoria spre lumină, luptând pentru ea. În ciuda vremurilor tulburi, azi nu pot să fiu decât optimistă, căci până și noi, cei de acasă, suntem pe cale de a deveni, dintr-o întâmplătoare populație, un popor demn, liniștit și decis, pentru care reperele contează. Aprinzând în iarnă mii de lumini de neuitat, observate și apreciate până și la antipozi – necesare jaloane în sprijinul democrației și al principiilor –, descoperindu-ne unii pe alții și regăsindu-ne speranța. Sunt încrezătoare așadar, chiar dacă e aproape vară, drumul e anevoios și mai avem multe de construit împreună printre îngrădiri uneori impardonabile, alteori necesare.

Și dacă segmentul deschis al libertății mi se părea odinioară o crudă ironie și-atât, fiindcă marginile sale erau acolo, reale (ziduri ale unei închisori perpetue și lipsite de speranță), iar eu, făptură infinitezimală fiind, mă apropiam la nesfârșit de ele fără să fiu în stare să le ating și să le îndepărtez, simțindu-le însă de la distanță apăsarea, azi îi accept cu liniște și încredere limitele. Căci ele sunt jaloane menite să ușureze multiple coborâri infinite în tine însuți, ca să te poți bucura (sau înspăimânta) de ceea ce găsești înăuntru. Ca să poți fi mai viu încercând să fii mai bun. Și știu prea bine acum că, deși percepția ne este finită, dacă o vom dori cu adevărat, ne vom împinge imaginația, libertatea și fericirea spre nemărginire, lăsându-le să zboare.

(sursa foto: lucianoayan.com)