Daniel Cristea-Enache: „Runda” precedentă se încheia cu promisiunea că veți vorbi despre opera lui Preda – ce cărți ale lui rezistă mai bine astăzi?
Nicolae Manolescu: Reiau așadar întrebarea pe care mi-ai pus-o săptămâna trecută: cum îl citim astăzi pe Marin Preda? Îmi cunoști opinia: e de datoria criticii să recitească operele de altă dată, mai ales pe acelea datând din regimul comunist, scrise sub Cenzură, spre a le aprecia actualitatea. Preda a fost considerat de către aproape unanimitatea comentatorilor din anii 1960-1980 drept cel mai important romancier al vremii, îndeosebi după emigrarea lui Petru Dumitriu, umăr la umăr cu Eugen Barbu. E semnificativă reacția lui Ion Cristoiu, redactor-șef al SLAST, care împărțea lumea literară în „roșii” și „albi”. (Nu e cazul să insist asupra înțelesului dat de el celor două cuvinte). După dispariția lui Preda, Cristoiu și-a informat colaboratorii că „albii” au pierdut partida și că trebuie să aibă în vedere o „susținere” a roșilor. Cristoiu vedea lumea literară din comunism la fel cum o vede pe aceea politică din prezent, și anume, ghidată ocult de un binom. (À propos de binoame sau polinoame, ai citit superbul articol al lui Andrei Pleșu din Dilema veche? Dacă ți-a scăpat, merită să-l citești.) Și a tras, ieri, ca și azi, concluzia potrivită cu pe deplin sincerul lui oportunism: s-a dat cu cine considera el a fi învingător într-o competiție doar de el imaginată. N-a câștigat decât ironia confraților. Preda, mort, s-a dovedit mai viguros decât Barbu, viu. Et pour cause! Plagiatul a continuat să atârne de picioarele autorului lui Incognito. Iar ideea generală că Preda e un moralist i-a dat autorului Celui mai iubit dintre pământeni aripi postume. Recitește volumul omagial publicat la moartea scriitorului și vei vedea o quasi unanimitate a părerilor în această privință. Păstrată și după 1989. A pledat în favoarea ei, cu mare putere de convingere, E. Simion, avocatul necondiționat al unui Preda-moralist.
Am constatat în Istoria critică un lucru care nu avea cum fi pe placul fostului meu prieten, și anume, că a fost în folosul posterității lui Preda tocmai faptul de a fi contestat, și nu, în ultimul rând, ca reper moral, în deceniile postdecembriste. Critica a motivat limpede de ce. Să-ți amintesc doar unul din aceste motive: în ultimul lui roman, Cel mai iubit dintre pământeni, protagonistul comite, cum știi, două crime. După care, viața lui continuă ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. S-a vorbit de dostoievskianismul romanului. Doar că, dacă la scriitorul rus, nu numai crimele, dar fapte fără o astfel de greutate determină crize majore de conștiință, care nu se văd la Preda nici cu telescopul. Despre ce fel de moralism putem vorbi în acest caz? Să ne întoarcem la povestirile din Întâlnirea din pământuri. Ți-o amintești pe aceea în care doi ciobani violează o fată? Nu, nu sunt imorali. Sunt amorali: iată-i plecând de la locul faptei, ca și cum violul nici n-ar fi avut loc, cu bâtele profesionale pe umăr, umbrele lor în apus desenând pe miriște niște cruci imense. Ăsta e Preda cel autentic. Nota bene, nu mă refer la detestabilele, moralmente, nuvele din anii 1950.
Mă poți întreba, desigur, de ce, date fiind aceste observații, reevaluarea a fost în folosul lui Preda. Reevaluarea a atras atenția nu doar asupra a ce e mort, în opera lui, în pofida opiniei unanime a criticii, dar și asupra a ce rămâne viu. Remarcă, te rog, că toți, absolut toți, scriitorii nereevaluați sunt astăzi uitați. Pe autorul Moromeților, în schimb, nimeni nu l-a scos din manuale. Operele lui continuă să fie reeditate, spre deosebire de ale altora. Critica fără memorie din prezent nu riscă, nici ea, să se lovească de stânca Preda, ca Titanicul. Dar ai mai citit o singură, fie și pasageră, referire a douămiiștilor la Stancu, Barbu, Dumitriu (exceptând primul lustru de după 1989, când mai scriau criticii din vechile generații), Ivasiuc, Bălăiță, D.R. Popescu (beneficiar al celor mai numeroase monografii, înainte), Țoiu, Mircea Ciobanu și alții, considerați odinioară drept mari scriitori? (Iacătă-l pe Paul Cernat deplângând, într-un interviu recent din Evenimentul zilei, dezinteresul față de istoria literară! Până deunăzi, înainte de a-l invita Simion să colaboreze la Dicționarul academic, era de altă părere. Mare e grădina Domnului!) Știi bine că am fost obligat să apelez la un critic din generația lui Alex Ștefănescu ca să scrie în România literară despre romancierii generației 1960, ignorați de critica tânără in corpore. Spune și asta ceva. Indică-mi, te rog, o singură revistă aflată pe mâna tinerilor, care să fi publicat articole despre acești mari scriitori, fie și cu ocazia unor aniversări.
Preda rămâne un romancier inconturnabil. Prețul plătit realismului-socialist nu e de ignorat, dar valoarea câtorva din romanele lui, îndeosebi a Moromeților, îl spală de multe păcate. Realismul acestora e solid, tipologia, originală. Puțini au zugrăvit mai viu clasa țărănească pe cale de dispariție din deceniile de comunism. Aproape orice pagină ieșită din mâna lui, chiar și în nuvelele anilor 1950, îi poartă pecetea inconfundabilă. Oportunista nuvelă Desfășurarea debutează cu o scenă emoționantă: Ilie Barbu își ia un discret adio de la caii lui, mângâindu-i tandru pe cap, apoi își îmbracă singura cămașă pe care o are, uzată și cusută la spate de nevastă în vederea evenimentului. Nu știm încă despre ce eveniment e vorba. Când aflăm, mirajul prozei se evaporă tot așa de brusc cum apăruse: țăranul Ilie Barbu urma a se înscrie în GAC. Ce putere de sugestie poate avea proza lui Preda ne-o dovedește faptul că scena aceasta ne provoacă aceeași emoție și la o lectură ulterioară, când știm despre ce e vorba. Această magie lipsește, de exemplu, din romanele unui Ion Lăncrănjan scrise, atenție!, zece ani mai târziu, când realismul-socialist își epuizase energiile, romane care pot părea mai curajoase, mai directe, dar care dovedesc, o dată mai mult, că nu e suficient ca literatura să spună adevărul, ea mai având trebuință și de oarecari puteri magice. Astfel de puteri nu au mulți dintre contemporanii lui Preda. Ca să nu spun că unii nu au nicio putere (literară!) de convingere a cititorului de ieri sau de azi. Chestiune de talent, nu de onestitate. Te-ai întrebat vreodată câți scriitori români – prozatori, poeți, dramaturgi, critici – au talent cu adevărat? Mi-a trecut cândva prin cap să scriu o istorie a literaturii române în care să fie cuprinși numai cei care au talent. Nu cei reprezentativi, nici cei de succes la public, nici măcar toți cei considerați canonici. Când am întocmit lista, mi-am dat seama cât de șocantă era. Uite, eu cred că Hortensia, Camil, Blaga, avangardiștii, numeroși contemporani postbelici, poeți, romancieri, critici, nu pot emite pretenții în această privință. Nu râde: mult mai muți dintre scriitorii secolului XIX au talent: Negruzzi, Ghica, Bolintineanu, Caragiale, Creangă, Slavici, Coșbuc, Eminescu, firește, și Maiorescu. Sau imediat după 1900: Ibrăileanu, Iorga, Petică, Anghel, Iosif. Iar în interbelic: Sadoveanu (uriaș!), Rebreanu, Mateiu, Lovinescu, Călinescu, dar nu și restul „marilor critici”, Blecher, Arghezi (alt geniu!), Ion Barbu, Ion Pillat, și apoi, nu râde din nou, Petru Dumitriu, Fănuș Neagu, D.R. Popescu, Mircea Ciobanu, Radu Petrescu, Nichita, Sorescu, Mălăncioiu, Angela Marinescu, Turcea, Țoiu, Bălăiță, Preda, Valeriu Cristea, Ciocârlie, Grigurcu, Negoițescu. Cu certitudine, nu, vai, Ivasiuc, prietenul meu, făcut, iar nu născut, ca și Blandiana, Simion, Balotă, Regman, ca să mă refer doar la cei cu nume. Lista mea nu are pretenția de a fi exhaustivă. Îți las plăcerea de a o completa, într-un sens sau în altul. Accept sugestiile eventuale. Să nu mă întrebi, te implor, ce sens dau talentului. Mă limitez la a spune că îl definesc ca pe o proprietate naturală: născut, nu făcut. Recunosc că e cam simplistă definiția, mai ales din partea unuia ca mine, care a pariat totdeauna pe ideea că literatura se naște, nu din viață, ci din literatură. Dar există o autenticitate a literaturii pe care niciun artificiu, fie și magistral, n-o poate înlocui. Vrei să-ți spun cum îi deosebeam eu, când eram adolescent și începusem să „compun” poezie și proză, pe scriitorii născuți de cei făcuți? Simplu: după cum mă simțeam în stare sau nu să scriu la fel cu ei! Un roman ca Patul lui Procust sau o poezie ca a lui Topîrceanu, da, mi se păreau la îndemână, dar un roman precum Craii de Curtea-veche (și nu din cauza subiectului) sau o poezie ca a lui Ion Barbu, în niciun caz. Ulterior, am mai adăugat un criteriu: numai scriitorii făcuți pot fi parodiați, cei născuți, cu greu (excepția este parodia lui Topîrceanu la Blestemele argheziene sau la Viața la țară a lui Depărățeanu, dar asta, fiindcă Topîrceanu era, el însuși, maestru în făcături).
(sursa foto: cinemagia.ro)