A te întoarce

Gil e printre puţinii care s-au reîntors până la urmă în ţară. Cuvântul „reîntors“ nu pare să aibă prea mult sens pentru el. Spune că doar şi-a schimbat „baza“. A avut-o timp de douăzeci şi opt de ani pe rând în Alaska, Las Vegas, Los Angeles şi Denver. Acum baza lui e din nou în Bistriţa şi din omul pe care-l credeam că-l cunosc n-a mai rămas decât pragmatismul şi tenacitatea controlată a fostului businessman. Pare să fi suferit cea mai puternică şi mai neaşteptată metamorfoză dintre toţi cei care-au plecat. Din cei douăzeci şi opt de ani de migraţie, opt i-a petrecut hoinărind prin lume, unde, pe lângă comerţul cu mărfuri, a încercat să-şi răspundă unor întrebări adevărate pe care nu ştiu cum şi când a ajuns să şi le pună. Unele din ele m-au ajuns şi pe mine din urmă, poate tocmai pentru că am fost nişte dezrădăcinaţi. Când îţi smulgi rădăcinile şi rămâi în aer pentru o bucată de vreme, începi să te întrebi cu adevărat cine eşti.

Dacă am fi rămas cu vreo treabă acolo, pe valea Bistriţei, poate nu am fi ajuns niciodată să ne întrebăm cu adevărat de unde venim. Gil crede că suntem urmaşii unor oameni extrem de „locali“. Poate că unii am moştenit ceva de la cei care au venit în goana cailor cu multe mii de ani în urmă, când strămoşii noştri trăiau liniştiţi în plin matriarhat. Dar gena noastră de bază e made in Carpaţi, susţine Gil. L-am întrebat care crede că a fost punctul nostru forte în procesul rezistenţei în timp, în afară de protecţia patriarhală a munţilor. Mi-a spus, fără să clipească: „Femeile, bineînţeles. Eşti ginecolog şi ar fi trebuit să ştii asta!“

Tocmai dădusem un interviu pentru un documentar al BBC-ului care aniversa douăzeci de ani de la terminarea comunismului în Estul Europei. Englezii voiau să le spun doar poveşti de oroare despre avorturile comuniste. Sătul de subiectul ăsta, am încercat timp de două ore să fac un fel de omagiu femeilor românce. Pe umerii lor cred că a apăsat o povară mai mare, dar nu şi-au pierdut nici capul, nici speranţa şi feminitatea. Îmi era de-ajuns să mă gândesc doar la mamele noastre. Credeam că poate această rezistenţă feminină merită extrapolată înapoi în istoria tulbure a românilor. După o lună directorul de la BBC mi-a spus că-i pare rău, dar n-o să mai apar în documentar, deoarece povestea cu avorturile a fost lăsată pe seama unei foste muncitoare de la Macul Roşu, care-şi provocase singură nenumărate avorturi. Trebuie să recunoaştem că până şi a-ţi provoca singură un avort e o dovadă de mare putere şi hotărâre.

În vara asta l-am întâlnit pe Gil la Bistriţa, la el acasă, înconjurat de cărţi şi computere din care continuă să se informeze. Construia cu o întreagă echipă de muncitori un English garden în jurul casei în care copilărise şi are în proiect înființarea unui muzeu de covoare otomane medievale pentru care are sprijinul muzeului Metropolitan din New York. Altfel, Gil şi-a lichidat toate afacerile. Singura afacere nelichidată pentru el rămâne o carte pe care o poartă în cap de multă vreme.

De câteva luni, cu ajutorul bisericii, pusese în mişcare satele din jur să cureţe valea Someşului de tonele de sticle de plastic şi deşeurile globalizării. Gil pare un om împăcat, un fel de cărturar autodidact a cărei deviză neafirmată e că omul sfinţeşte locul. El spune că vrea să „energizeze“ locul în care s-a născut. L-am întrebat ce cred bistriţenii despre ceea ce face acolo. „Bineînţeles că mă cred nebun. Dar lucrurile au început să se mişte.“

Când scriu toate astea, Gil e undeva prin Siria sau Liban.

(sursa foto:carpati.org)