Femeia visurilor neîmplinite

– Cu ceva ani în urmă – îşi începu bărbatul confesiunea – existenţa mea mi se părea atât de fragilă şi inutilă, încât mă pregăteam să-i pun capăt într-un mod oribil şi degradant. Pare de necrezut cum o fractură a tinereţii, poate perturba echilibrul unui ins liber, ambiţios, obişnuit să nu piardă nici-un pariu cu sine şi nici cu alţii. Povestea pe care până la un punct o cunoaşteţi, a luat o cu totul altă întorsătură în clipa în care viaţa mea începuse a balansa periculos pe marginea hăului; era seara când, în ciuda stării grave în care se afla Lilith, călătoria hazardantă la Rissani fusese pecetluită. Vă amintiţi acel moment în care, epuizată de teamă şi de răul lăuntric, prietena mea a întins mâna după un pahar în care, spre norocul meu sau al ei, nu mai era apă. Atunci mi-a încolţit în minte ideea care, în naivitatea mea, speram să aducă linişte sufletească pentru amândoi şi am sărit ca un resort să îl umplu. Epuizată, a acceptat printr-o simplă clipire din gene. Ei bine, în clipa imediat următoare mi-am permis să trişez, să trişez ordinar pentru prima oară în relaţia noastră, pentru că acel imperios „vreau să mergem” sunase abuziv şi intolerabil: în deplină cunoştinţă de cauză am dizolvat conţinutul a patru capsule de somnifer în lichid şi i-am întins paharul.

Am alergat la Mary şi Pascal implorându-i să-mi fie alături, să mă sprijine în demersul de a o convinge pe Lilith să ne întoarcem a doua zi la Casablanca, şi apoi, urgent, cu prima cursă în ţară, fiindcă în acel loc mi se părea că ne urmăreşte un blestem, iar relaţia noastră se destramă ireversibil. Le-am mărturisit că sunt complet dezarmat şi că toate poveştile ţesute de Lilith – aiureli, premoniţii ori cum se pot numi ele – mă aruncaseră într-un haos psihologic ameţitor şi nu mai eram în stare să gândesc logic. Eram convins că numai Acasă aveam să-mi recapăt forţele, integritatea şi justeţea gândurilor; într-un cuvânt, să mă salvez.

Îmi amintesc scena, cum am tras aer în piept şi m-am oprit brusc, pentru că tonul vibrase la limita violenţei, în sprijinul căruia venea o atitudine corporală plină de expresivitate: ţineam pumnii atât de strânşi, încât venele se încălecaseră una peste alta, gata-gata să se rupă în şuvoaie de sânge. Am obţinut imediat acordul lor şi atunci l-am anunţat pe Samir despre noile planuri. A urmat un schimb de replici politicoase, în care am refuzat orice ajutor; alergam deja contra cronometru în cursa pentru salvare.

Peste o jumătate de oră, Mary a bătut la uşă ca să anunţe plecarea. Maşina era pornită cu bagajele lor înăuntru. Lipseam noi. Am luat-o pe Lilith în braţe şi am urcat în „jeep”-ul lui Samir, pornind în mare viteză spre Ouarzazate. Un nod în gât îmi crea impresia că tot nisipul pe care îl călcasem în picioare îmi zgâria interiorul şubrezit, iar creierul, încins de atâta mister şi încăpăţânare, îmi dădea fierbinţeli. Ajunsesem la capătul puterilor…

Arhitectul s-a oprit cu bărbia repezită în sus, ca şi cum chipul său trist şi frumos n-ar fi trădat nimic din fisura ce-i brăzdase sufletul în atâţia ani de convalescenţă; în acelaşi timp, rictusul din colţul gurii arăta atât de aspru şi decis, încât imobilitatea sa amintea de un vânător cu ochiul lipit de ţeava puştii. A băut două pahare cu şampanie, unul după altul şi a continuat:

– Nu ne-am vorbit în maşină, nu ne-am vorbit în taxi şi nici în avion. A fost o reîntoarcere pe repede-înapoi, fără zâmbete, fără filmări; ostilitatea între noi era stânjenitoare, totuşi necesară. Personal, mă simţeam bine, ca şi cum se produsese un transfer de personalitate între noi doi, şi toată „fermitatea” din atitudinea ei se reîntorsese în pieptul meu, în braţele care o înşfăcaseră puternic şi o aduseseră în maşină.

La câteva zile, în apartamentul nostru comun, a avut loc marea confruntare, cea care mi-a răscolit conştiinţa mai profund decât oricare alt episod trăit alături de Lilith. Nu a apreciat în niciun fel argumentul logic al faptei mele, n-a arătat dram de recunoştinţă pentru că o salvasem, nu a interesat-o nici cât negru sub unghie calvarul prin care am trecut până să o văd acasă… Marotele ei s-au rostogolit peste capul meu ca pietrişul eliberat dintr-o balastieră, aceleaşi rătăciri peste anotimpuri, hăt, departe, dincolo de limitele raţionalului, ale bunului simţ. Am auzit perfect, la un moment dat, cuvântul „mitocan”, ca un ecou al aceluiaşi apelativ din ajunul călătoriei, după care atenţia mi-a fost atrasă de o explicaţie revelatoare a destinului nostru…

– Rissani însemna un sfârşit de drum pentru mine, Sebastian, sfârşitul tragediei din suflet şi poarta pentru început. Trebuia să mergem pentru că mâna destinului mi-a deschis ochii prin diverse semne, mi-a arătat calea de urmat, călăuza era chiar străina care a fost zi de zi alături. Ea era partea vătămată a drumului pe care am mers şi de care trebuia să scap (de unde şi veşmintele din ce în ce mai murdare), fetiţa – eul meu – partea bună, poate chiar îngerul păzitor pe care aveam să-l reîntâlnesc mai mult ca sigur, ACOLO, la Rissani. Te-ai pus contra ursitei mele şi aşa ceva nu se iartă!

Eram năucit, pentru prima oară Lilith îmi deconspira cum „funcţionează” soarta omului în viziunea ei, ce însemnătate aveau frica, ascunzişurile sufletului, neîncrederea în ea şi în nimeni, crizele de plâns şi idiosincrasiile, erezia, păgânismul…

– Cred că destinul cel bun te aştepta în ţară, iubito, am răspuns apăsat, ridicându-mă în picioare pentru autoritate şi o veridicitate mai accentuată a spuselor mele. De fapt, mă minunam şi eu cum suna „iubito” pe buzele mele, cel care evitase, probabil instinctual, acest apelativ al apartenenţei sufletelor pereche unui întreg şi alesesem tot felul de alinturi voalate şi diafane. Puţin surprinsă, a tăcut, tonul ferm şi crisparea vocii impuneau supunere. Luasem atitudine şi nu era obişnuită cu asemenea reacţii.

Aşa am continuat să ne târâm zilele unul alături de celălalt. Lilith zăcea în pat fără să fie bolnavă, însă aveam grijă să nu-i lipsească nimic; mă punea pe gânduri că nu mergea în atelier, să creeze şi să se recreeze, să-şi dezlănţuie furia, să devină ea însăşi.

Evitând să redeschid subiectele dureroase, am încercat să mă purific prin a reveni eu în faţa planşetei de lucru; voiam o variantă optimistă a tot ce se întâmplase, un final pozitiv fără intruşi invizibili şi prăpăstii aride unde totul se fărâmiţează inexorabil. M-am concentrat asupra unei schiţe de casă cu etaj şi mansardă, în care să aibă loc toţi prietenii noştri apropiaţi, părinţi, rude şi… ei da, copiii! Îngerii salvatori ai fiecărei familii. Poate asta lipsea din viaţa ei complicată şi nefericită, plină de anomalii şi derapaje: am surâs când mâna a continuat să deseneze peste schiţa casei, în tuşe puternice, conturul femeii care îmi bulversase existenţa cu o lipsă de ordine şi speranţă aproape demenţială. Şi totuşi continuam să o iubesc aşa cum o iubisem dintr-un început.

Poate mă dispreţuiţi şi mai mult dacă mărturisesc – de fapt, ce mai contează?! – cum am dat fuga la ea să o îmbrăţişez şi să cer o veşnică iertare. Îmi imaginam cum vom dezbate pe larg subiecte despre peisajele fantastice din Maroc, cum voi trece cu delicateţe la cele tabu, care ne ţinuseră la pândă atâta amar de vreme. Totul vibra de pasiune abia ţinută în frâu, niciun gând cu semn de întrebare, niciun blocaj antilirism, nicio teamă de ridicol. Nu-i de râs? a privit arhitectul întâi spre Nechita, apoi spre Pia Carp şi la urmă, cu un soi de complicitate neclară către mine. I-am zâmbit în semn de aprobare.

– N-a fost să fie, deoarece zgomotul produs de o uşă trântită mi-a zguduit întreaga fiinţă ca o dărăpănătură gata-gata să cadă peste mine. Lilith plecase. Bagaje, tot, dispăruseră în trena unui parfum cu note atât de amare şi grele pentru mine încât ochii larg deschişi se dovedeau încă neîncrezători în ceea ce li se oferea: „Sunt o vită încălţată!” – m-am apostrofat cu voce tare, după care a urmat o înjurătură cu adevărat mitocănească.

Şi totuşi, nevenindu-mi să cred că mă abandonase ca pe o cârpă ce nu-ţi mai este de folos, am pus mâna pe telefon. Ţârâitul devenea enervant şi interminabil, zgomot spart în tonalităţi goale, clar neprietenos cu pulsul meu care o luase razna. Ahhhh, ce Dumnezeu nu răspunde? După care am trântit receptorul de podea şi am ieşit furios în bulevard, aruncându-mă în primul taxi; eram convins că o găsesc în apartamentul în care locuise singură, până cu doi ani în urmă.

În timpul cursei, un amalgam de vorbe, raţionamente, replici, flash-uri din călătorie şi gesturi neluate în seamă îmi invadau creierul. Aveam impresia că purtam deasupra umerilor un balon de sticlă plin cu răvaşe zgomotoase, toate conţinând texte cu trimitere la Lilith şi un posibil complot. Un plan minuţios ţesut dinainte. Da, fusese mult prea sigură pe ea când decretase „Eu vreau să văd Marocul!

Misteriosul ţinut magrebian, femeie în alb, gri şi apoi în zdrenţe, o fetiţă – clona ei – ghicitoarea, toate păreau să se lege cumva… Fetiţa = Lilith şi ambele dispar la fel de brusc. Să fi fost un mesaj!? Voia să mă facă să înţeleg ce va urma? Era o atenţionare, o aducere la cunoştinţă că pusese călătoria la cale tocmai ca să scape de mine, să mă abandoneze? Jucase teatru pentru a mă năuci de tot? O răzbunare târzie, voluptoasă, aşa cum povestise că face cu duşmanii? Greu de crezut, greu de acceptat.

Cu paşi uriaşi, mă apropiam de locuinţa femeii pe care încă o credeam a mea. Peisajul dispăruse, zgomotele se amortizaseră, doar un gri pâclos şi întrebările mele retorice ca spinii de cactus; aş fi preferat să plouă, ca în filme, când natura se dezlănţuie în acord cu stările sufleteşti ale omului şi orice cruzime se petrece în timpul unei neaşteptate furtuni.

N-am să uit niciodată seara aceea chinuitoare. Din ce în ce mai lucid, realizam că se declanşase începutul sfârşitului spre care mă îndreptam în fugă. Fiecare pas îmi confirma teoria conspiraţiei, victima eram eu, complotiştii – Lilith şi prietenii ei, actori secundari, importanţi în susţinerea ideii eroului principal. Şi deodată, m-a fulgerat gândul terifiant că, de fapt, eu eram cel pe care l-a ucis, eu eram acel cineva foarte apropiat care murise puţin câte puţin de când o cunoscuse. Şubrezindu-mi grav identitatea, trăiam şi respiram doar pentru gingaşa mea făptură… Dar personalitatea, eul meu de care fusesem mândru?… Bărbatul, iniţiatorul, animalul din mine, arhitectul cu ştaif, un pic blazat, un pic grizonant… ce păzise? Şi Mary? Ce-a vrut să spună mai exact după vizita la Zahara, cu afirmaţia că viitorul nostru se regăseşte în trecut? Deprimant, nu?, doamnelor şi domnilor… încerca Sebastian Cosma să prindă o reacţie, ceva acolo de care să-şi agaţe o parte din umilinţă. Însă toţi am tăcut.

Ei bine – a continuat – mă aflam deja în faţa scărilor spre etajul unu, când am avut un moment de luciditate: gândeam că ar fi mai bine să nu văd ce se afla sus, să las destinul despre care ea îmi vorbise atâta şi eu nu crezusem, să curgă de la sine spre deznodământ. Voiam să plec, să-mi eliberez drumul de copaci doborâţi şi bolovani care să mă tragă în şuvoaie de mâl … însă gândul că n-am s-o mai văd niciodată a vibrat ca un tunet nestăvilit. Sub ameninţarea unei rupturi profunde şi definitive, magnetismul Lilithei continua să joace tare.

Mai aveam câteva trepte şi încă ezitam, ca şi cum ele alcătuiau temelia viitorului meu: la capătul efortului ascendent aveam să aflu ce mi se pregătise pentru următoarele zile, săptămâni, ani…”Devino ceea ce eşti,” mi-au fluturat prin cap, asemenea unei batiste albe, vorbele lui Nietzsche pe care le notasem undeva, într-o agendă personală.

Ultima treaptă, ultima ţâşnire a sinapselor: poate Lilith proiectase asupra mea, subliminal, figura tatălui care-i provocase cel mai terifiant şi mai umilitor rău posibil, şi speriată că aş fi putut avea acelaşi destin fatal m-a cruţat pe mine şi s-a cruţat pe ea de o a doua crimă. Femeile îşi aleg adesea bărbatul după criterii absconse, taţii, prietenii, soţii au ceva în comun, fizic şi psihic… sau cel puţin aşa îşi imaginează ele.

Complet debusolat de această acumulare de presupuneri schizoide am răsucit yala cu fermitate, fără să sun. Uşa apartamentului m-a întâmpinat cu un scârţâit prelung, de casă nelocuită de mult. Singur, faţă în faţă cu pustiul, am izbucnit în lacrimi. Nu murise nimeni, casa era goală şi tăcută, aparent fără taine şi ascunzişuri. Am privit în jur, în căutarea unui semn că Lilith trecuse pe acolo sau a unor dovezi la răspunsuri pe care, de fapt, nu voiam să le aflu.

Am deschis uşa dormitorului şi a sufrageriei, pretutindeni praful şi fabulosul în cantităţi mici: o scoică roz, sidefată, un pumnal cu mânerul emailat în culori tari, un buchet de trandafiri uscaţi, obiecte cu semnificaţie, desene ale Lilithei, cea mai mare parte făcute sul şi rezemate de perete. Pe comodă, aşezat cât mai vizibil, am descoperit inelul cu piatra verde, jadul de care îmi vorbise că ar fi fost acelaşi cu cel purtat de fetiţa din Maroc; un martor tăcut şi bizar, pe care mintea mea l-a interpretat ca făcând parte din schema destinului ei. Abia acum eram convins că Zahara îi definise bine traseul pentru viitor, şi, presupun, a atenţionat-o că la un moment dat ursita îi va fi deturnată de un bărbat care o iubeşte mult. Mary confirmase ulterior, mai voalat, că aşa se va şi întâmpla.

Arhitectul făcu iar o pauză şi nimeni nu îndrăzni să spulbere liniştea grea şi tensionată; însuşi profilul bărbatului purta o aură severă, damnată chiar. Doar eu şi el am sorbit cu înghiţituri mici din paharele cu şampanie, eu antialcoolică fanatică, el alcoolic din suferinţă! De teama diferenţelor i-am zâmbit din nou, încurajându-l. Conştient de tragismul poveştii a încercat să continue detaşat:

– Nu am mai văzut-o pe Lilith niciodată. Telefoane fără răspuns, apartamentul cu altă încuietoare şi alt proprietar. La un an de la acea perioadă zbuciumată am ajuns la concluzia că băutura nu-mi vine de hac, prin urmare am renunţat s-o mai aleg drept companion întru alinarea singurătăţii şi plângerii de milă. Iar dacă moartea însăşi n-a vrut să-şi pună mintea cu un cadavru ambulant, nici măcar aşa, cu o mică piedică, înseamnă că, ţinând seamă de perceptele biblice, trecusem multe praguri la care viaţa ne supune, fie pentru a ne avertiza, fie – dacă nu suntem în stare a pricepe – să ne lepede.

După pelerinajul la mănăstirile din Nordul Moldovei alături de Bety, sora mea, am redescoperit că fabulosul există şi în cantităţi mari, îndeosebi dacă iese la iveală din interiorul fiecăruia. Aşa m-am ridicat din morţi şi am decis ca încetul cu încetul, să redevin „arhitectul cu ştaif, viril şi seducător, un pic blazat, un pic grizonant”- cum i-a plăcut doamnei scriitoare să-mi facă portretul – (şi atunci l-am văzut pentru prima oară în viaţă zâmbind), dar cu o imensă poftă de viaţă. Şi totuşi, exista încă în adâncul meu o umbră cernită care mă ţinea treaz, obligându-mă să fac faţă propriilor provocări ale ursitei în care începusem să cred aşa… mai mult de dragul jocului de-a viaţa şi de-a moartea… De dragul jocului de Cărţi.

Am întâlnit nenumărate femei în anii care au trecut, de unele m-am îndrăgostit, pe altele le-am părăsit fără remuşcare, în fiecare din ele căutând-o pe femeia visurilor neîmplinite. Profesional mi-a mers excelent, mi-am făcut un nume în domeniu, iar mica mea firmă de arhitectură a reuşit să se impună pe piaţă. Sunt recunoscut ca bun profesionist, primesc destule comenzi prin recomandări, am semnat articole de specialitate în revistele de profil. Deţin un apartament luxos în una din clădirile proiectate de mine, conduc o maşină scumpă, călătoresc mult în interes de serviciu.

Viaţa personală a rămas undeva în plan secund, prietenii apropiaţi îmi cunosc povestea, pentru că nu făcusem un secret din ceea ce mi se întâmplase cu ani buni în urmă, femeile mă privesc cu admiraţie. Cert e că de câteva ori am reuşit să-mi impresionez iubitele cu povestea mea de dragoste sfârşită tragic. Şi să le ţin la distanţă.

În momentul când am reuşit să strâng bani suficienţi, am angajat doi detectivi pe care i-am trimis în Maroc şi timp de o lună, împreună cu Samir – singurul pe care mă puteam baza – au căutat în toate locurile prin care trecusem cu Lilith, eventuale indicii în legătură cu femeia care, deşi fugise fără să-i pese de ceea ce lăsa în urmă, continua să-mi controleze viaţa. Totul în zadar. Atunci, tânărul marocan mi-a sugerat discret să renunţ la investigaţii, deoarece exista pericolul să fiu eu însumi acuzat de răpire sau omucidere; iar faptul că eram european, nu ar fi simplificat în niciun fel situaţia, nu într-o ţară arabă cu legi stricte.

Încet, încet, amintirile au început să pălească, uneori mă gândeam la ea zile întregi, alteori cu săptămânile. Ideea morţii Lilithei l-a început mă îngrozise, dar în ultimul timp devenise o alternativă la care recurgeam din ce în ce mai des; însă prezenţa ei mistică rămăsese undeva cuibărită într-un loc în care cu greu puteai „umbla”. Cred că o încadrasem deja la categoria „Sfinte”!

Până într-o dimineaţă ca oricare alta, când printre aburii cafelei „răsfoiam” pe net ultimele ştiri. Am ajuns întâmplător la informaţiile mondene, pe care, din principiu şi lipsă de timp, le evit. De data asta un titlu scurt mi-a atras atenţia: „Celebra prezicătoare Lilith aruncă bomba: „Angelina se va căsători cu Brad până la sfârşitul anului.” În mod normal, aşa ceva nu m-ar fi interesat, dar numele a stârnit interesul; era vorba de o cunoscută prezicătoare de peste ocean, celebră şi respectată în State, prietenă cu frumoasa actriţă americană căreia îi oferea sfaturi despre viaţă şi carieră. Curios, am căutat pe Google numele Lilith şi tot ce avea legătură cu subiectul, existau multe site-uri americane cu informaţii amestecate despre o doamnă respectabilă, confidenta multor staruri, în special vedete din lumea filmului, sportului, dar şi politicieni. Căsătorită cu un cunoscut chirurg estetician de la Hollywood, Lilith câştiga respectul tuturor acelora care o numeau „consilier spiritual personal”. Din păcate, nicio fotografie, o prezenţă mai mult decât discretă, departe de lumina reflectoarelor. Citind toate astea căpătasem o senzaţie stranie, neputând înlătura sumbrele revelaţii pe care mi le împungea creierul în spatele ochilor ieşiţi din orbite.

Trebuia „să sap” mai departe, mai adânc. Am sunat la birou şi mi-am anulat toate întâlnirile din ziua aceea. În cele din urmă am găsit un articol amplu despre decoratoarea Lilith Goldberg şi casa de vacanţă din Malibu, într-o revistă americană de amenajări interioare; fotografii în diverse încăperi ale imobilului, fastuoase, cu gust desăvârşit. Deodată inima mi-a stat în loc: o singură imagine cu protagonista aşezată pe un sofisticat fotoliu de designer. Picior peste picior, fragilă şi ascetică, la limita mumificării; rochie albă, simplă, un fel de bandana, tot albă, peste frunte, sandale romane şi multe brăţări pe antebraţe, amestec ciudat de textilă, argint, fildeş, chihlimbar, probabil fiecare cu o anumită semnificaţie; pe arătător şi mijlociu, inele cu piatră supradimensionată, pe degetul mare de la mâna stângă, un şarpe stilizat cu singurul ochi verde intens. Deşi atât de schimbată, am recunoscut imediat privirea ca frunza de mesteacăn şi gura frumos arcuită.

Am citit pe nerăsuflate interviul aferent articolului, în care vorbea despre pasiunea ei pentru redecorarea caselor, un hobby legat de prima meserie, aceea de grafician. Fără detalii, amintea de copilăria dificilă într-o ţară din estul Europei. Exista şi un răspuns cu privire la latura ei paranormală, o experienţă cutremurătoare care i-a schimbat radical viaţa în timpul unei călătorii în Maroc, la 20 de ani. Lucrurile se legau perfect, nu mai aveam nicio îndoială: această persoană snoabă, care descoperise şi se cocoţase temeinic pe un munte de aur (Goldberg) era Lilith a mea! Primul impuls a fost să sun la agenţie să-mi rezerv bilet spre Los Angeles dar încet, încet, raţiunea a stăpânit sentimentele. Judecând la rece, mii de întrebări îmi inundau creierul fără perspectiva unor răspunsuri imediate: de ce nu m-a căutat, era atât de simplu să mă găsească, un singur clic pe Google şi ar fi aflat tot ce făcusem în ultimii ani, măcar din punct de vedere profesional. Dar n-o făcuse, şi cu toate că îmi era greu să recunosc, nici nu avusese vreodată intenţia… Trebuie să mărturisesc aici, cu voi de faţă, că eram stupefiat, deconcentrat şi iremediabil dezamăgit.

Resemnarea pe care în cele din urmă am fost nevoit să o accept, a fost ultima sfâşiere, iar aura întunecată şi misterioasă ce o înconjura pe acea Lilith din fiinţa mea, nu a făcut decât să mă dezlege. „Fericit cel ce pătrunde tainele ascunse.”

Deşi arhitectul păstrase de-a lungul întregului monolog o dâră egală, cu destinaţie exclusiv personală, efectul asupra tuturor a fost de a consimţi total la durerea şi, apoi, la apriga şi emoţionanta sa ridicare din neant; bărbatul dinamic şi visător, deşi respirase tot timpul, fusese un mort mai credibil şi mai motivat decât Lilith, cea căreia nu i-aş fi acordat nicio şansă la viaţă. În viziunea mea, o făcusem cu vârf şi îndesat!

În tot acest timp, „vagonul de dormit” îşi continuase zborul lin peste mări şi ţări, în imensitatea populată de stele, planete şi pulberi. Ştiam că nu visez, prin urmare nu exista nici-o umbră de îndoială că ceea ce se întâmpla în penumbră, dincolo de cunoştinţa mea, urma să mi se întâmple şi mie. „Un voiaj de noapte implică ceva întortocheat şi sensibil, greu de explicat, ceva nevrotic, un pic deprimant, o aventură în care poezia spaţiilor deschise e fracturată de haloul pâclos al captivităţii, de acceptarea liber consimţită a privării de libertate.” Amintindu-mi pasajul, am înclinat să cred că George Nechita îmi întinsese o cursă ca la carte, cu atât mai excepţională în vârtejul întâmplărilor la care acceptasem să particip, indiferent de sfârşitul pe care, nici măcar pentru o clipă, nu îl luasem în calcul. Încă nu întrevedeam finalul ultimei povestiri. Jocul de Cărţi continua!

(sursa foto: femeia.ro)