Camelia Radulian 
Atâta ispitire, garoafe.
tu pui scrisori în trenuri și pleci
doi sâni speriați, transparența cămășii,
aburii, ziua moale
buzele încă nude
roz penibil, așa cum le stă bine fetelor să tânjească
pisicile ar avea ce învăța
Când gândesc la asta, am nevoie
de confirmare
sau măcar de un abecedar al decenței
Suntem atât de mulți și îngălați
și semănăm
carcase, cutii de conserve
ligheane de plastic, zaț de cafea
ca să nu intru în retorică
să mă limitez în momentul ăsta doar la atât
pentru că mama face operație de hernie de disc
doctorul ei e un fluid de curcubeu
sub lentoarea stepelor tulburi
și bea ceai cu Tagore, dacă îți poți imagina.
Te gândești că ai putea să înveți limba admirației
pe care o vorbește vecina oarbă
într-o postură perfect rectilinie
ca și cum primarul satului îi apare în față cu suita
să facă măsurători cadastrale
și tu credeai într-o altă viață transparentă
cum că ar fi un fel de Dumnezeu
dar e pe naiba.
Măcar dacă ar fi putut ține el în loc o zi.
El, măcar.
Una singură…
