(Ne)cuvinte

iar dau ocol cuvintelor,

implorându-le să-mi spună ceva plauzibil.

refuz categoric: doar hohot retoric, inaudibil.

singur, sunetul surd al liniștii

sfâșie definitiv întrebările-mi mute,

de-a pururi căzute în dizgrație.

iterativ, previzibil,

iar am un noian de cuvinte pierdute,

străine mie.

căci eu sunt cea care

cu vorbe le-a blestemat,

le-a alungat şi le-a chemat,

negându-le şi clădindu-le

nonsensul.

(poem atavic, încrustat în mine)

Da, Nichita, cuvintele sunt necuvinte. Căci cu toate încercările noastre de a le eticheta, sunt ele la fel pentru fiecare dintre noi? Le percepem exact caracteristicile predefinite? Dar ce înseamnă cuvântul exact, la urma urmei? În afară de exactitatea matematică, desigur. Dragul de Kant s-a străduit să ne dea lucrul în sine, însă cu cât îl citesc mai mult, cu atât mă îndepărtez mai mult de el. Știu bine, limitele mele în ale filosofiei sunt aproape, la îndemână, le pot mângâia, mă tot joc modificându-le forma și sperând zadarnic într-o sublimare, dar nu ni se întâmplă asta celor mai mulți dintre noi? Experiența noastră nu poate fi decât subiectivă, iar de rațiunea pură suntem mult prea departe – e o abstracțiune fascinantă, dar poate deveni mai mult de atât? Oare aceia (puțini) care pretind că studiază sensurile în mod dogmatic nu sunt orbiți de infatuarea de a crede că sunt în stare să o facă? Chiar sceptică fiind, cum pot ști că gândirea mea are un parcurs sistematic? Oare, așa cum afirmă la un moment dat însuși Kant, cunoaştem despre lucruri, a priori, numai ceea ce noi înşine punem în ele? Cum putem eticheta lucrurile, dacă nu prin limbaj? Și cât de bune ne sunt catalogările, dacă pentru fiecare dintre noi cuvintele au, în profunzime, înțelesuri diferite?

Știu bine, atunci când doresc să scriu ceva despre un subiect trec printr-o etapă tranzitorie (care poate dura zile în șir) în care nimic nu se încheagă, pentru ca mai apoi cuvintele să mi se înșiruie cuminți în minte, aproape materiale (uneori mi se întâmplă chiar să le văd!), luând singura formă posibilă, cea care mă reprezintă, a cărei cadență e, pentru mine, melodioasă și plină de sensuri, unele ascunse, toate potrivite. Dar dacă posibilul cititor ar înțelege cu totul altceva decât ceea ce vreau să transmit? Oricât de clară mi se pare exprimarea ideilor mele, o simplă utilizare a unui cuvânt în locul altuia, sau într-o poziție mai puțin uzuală, îmi poate transforma frazele, pentru un neavizat, într-o aglomerare interpretabilă de semne.

Uneori cred că ele, cuvintele, nu explică trăiri, ci doar le încurcă. Căci nu clarifică în realitate nici faptele, nu pot decât să îmbrace experiențele particulare ale rapsodului, înzestrându-le cu nemeritate pretenții de generalitate, de adevăr. Mai mulți barzi înseamnă mai multe adevăruri mai mici, din care, victorioși, putem construi, după dorință, un puzzle sau un insectar. Nu putem însă ști, decât statistic, dacă am surprins esența fenomenului studiat. Adică dacă adevărurile observabile se potrivesc. Și dacă da, oare nu sunt cumva false realități, induse de manipulare, neștiință sau indiferență? De o asimilare diferită a faptelor? De lipsa de definiții clare? Unul dintre cele mai elocvente și amare exemple care îmi ilustrează nedumeririle este cel al începutului tumultuos al Anului Domnului 2017, în care același eveniment (ăștia vor să legifereze furtul a aproape 200.000 de lei, maică!), prezentat și recepționat în mod diferit, a putut fi atribuit cu succes ambelor tabere. Nu-l pot uita (prea a fost siderant!) pe protestatarul nostru de la Cotroceni, care (în ciuda celebrei ordonanțe 13 a Guvernului) credea că străinul nostru președinte vrea să accepte un plafon al mitei și nu putea fi convins de contrariu. Îi spusese lui totul cineva de încredere, oare de ce nu sunt în stare să înțeleg? E bine să ai pe cineva de încredere, ale cărui cuvinte să nu mai depindă nici de semnificații și nici de adevăruri generale sau particulare, ci să devină instantaneu legi imuabile. Pentru că e mai simplu, pentru că trebuie, pentru că așa e bine, că ăștia-s de-ai noștri, știe toată lumea, doar Ei ne-au dat. Ce? Cât? De ce? Încotro mergem? Simple și inutile complicații semantice, dragii mei. Toate acestea reprezintă doar o dezinformare practicată cu succes de una dintre părți, veți zice. E mult mai grav, înseamnă și receptare diferită, sensuri divergente atribuite cuvintelor și acțiunilor noastre. Și se întâmplă, din păcate, peste tot în lume. Exemplul a fost poate facil (dar la îndemână), însă privind în jur veți constata, în cele mai neașteptate momente, că percepeți diferit de cei de lângă voi până și noțiunea de roșu.

(sursa foto: acestblogdenervi.ro)