A fi sau a privi

Am mai vorbit o dată despre proza cu flux centripet a poeţilor consacraţi. Severi cu ei înşişi şi cu viziunile lor, plini de „defecte profesionale”, poeţii scriu o proză densă, liricizând povestea până la saturaţie, storcând-o de sensuri şi încărcând-o, în acelaşi timp, într-o mişcare oscilantă, tinzând mereu spre un punct interior, unde semnificaţiile se concentrează într-o nebuloasă în care verbul acţiunii explodează. Prozele lor seamănă cu blitz-urile unei săbii de samurai, scoasă din teacă la răsărit, vestind, astfel, abundenţa de lumină care stă să vină.

După sarabanda de simbolizări şi de imagini extraordinare din volumul de povestiri Oraşul topit şi alte povestiri fantastice (mi-a rămas în minte biserica plutitoare, cu clopotele sunând, mergând la vale o dată cu râul, ocolind tandru sloiurile de gheaţă), Ana Blandiana a publicat o nouă carte de proză, una extrem de greu încadrabilă, de fapt, genului prozastic, cu un titlu hamletian: A fi sau a privi (Humanitas, 2005). Ea pare, mai mult, un exerciţiu contemplativ, o încercare de a trece în cuvinte urmele cele mai evidente din depozitul afectiv al memoriei. A rezultat o culegere de meditaţii fragmentare, ceva între pasajele unei diaristici mai sofisticate şi reflexiile etice şi estetice ale poetului de vocaţie.

Autoarea rememorează secvenţe din parcursul biografic sau instantanee din realitate, fixând în piese de 1-2 pagini (uneori şi mai puţin) obiecte, peisaje, evenimente, fiinţe, încadrate într-un fel ramă narativă lipsită de intrigă. Titlurile anunţă, de cele mai multe ori, obiectul scurtelor desfăşurări textuale: indiferenţa la lucruri prea scumpe şi, deci, acaparatoare (Inscripţie pe o grămadă de cioburi); fascinaţia pentru poveşti în copilărie, trecută în plăcerea adulţilor pentru desenele animate (Nevoia de basm); impudoarea caselor dărâmate, care-şi exhibă prin zidurile căzute secretele interioare (Peisaj învins); puritatea „nectarului ierarhizat în cristale” al pepenelui sacrificat, în opoziţie cu grosolanul „sânge animal” (Poem de vară); graţia şi libertatea supremă a pisicilor de maidan (Strada pisicilor); „realismul” plăsmuirilor imaginare din mitologie (Fantezie); figura pitorească a unui anume profesor de muzică, „cu bărbuţă şi lavalieră, cu plete şi basc de catifea”, aducând în comunism parfumul unei lumi trecute (Orele de muzică) etc. Înşiruite în cronica de faţă şi desprinse de contextul lor originar, „temele” Anei Blandiana par banale, mult prea simpliste pentru a se înscrie în palmaresul ei literar. Citite „la cald”, însă, în interiorul pulsaţiei metaforice a textului, ele revelează un farmec discret, dat de aureola lirică a tratării şi de strălucirea de cristal a formulării. Prozele blandiene capătă, în acest caz, evidenţa unor tablouri în culori vii şi în tuşe sigure, re-prezentând cele mai variate subiecte din perspectiva unei vederi prin excelenţă estetă. Redau un pasaj mai întins, dintr-o piesă care mi-a plăcut în mod deosebit, una, altfel, emblematică pentru întreaga tonalitate a volumului.

În Felul cum plouă poeta afirmă că poate cunoaşte oamenii doar privind felul cum plouă în jurul lor, urmând o intuiţie ascunsă, imposibil de descris în cuvinte sau de cuprins în vreun concept psihologic. „Sunt oameni în jurul cărora ploaia cade copilăroasă, cu clăbuci şi zarvă nestăpânită, făcând să crească ciupercile şi să scoată coarne boureşti melcii; sunt alţii în jurul cărora ploaia desenează se desenează discret ca o fină haşură, ca un voal subţire care foşneşte mătăsos şi face streşinile să cânte abia auzit; pe unii îi învăluie ca o reţea invulnerabilă, ca nişte implacabile riduri ale văzduhului, fără zgomot şi fără sfârşit; pe alţii îi împodobeşte cu serpentinele ei colorate, încurcându-i în liniile lungi, pline de haz; unora le atinge obrazul şi li-l face mai frumos, li se agaţă de gene şi străluceşte în picuri instabili; altora li se scurge prin păr şi pe gât murdărindu-i, făcându-i să tremure şi să-şi strângă în jurul gâtului bietul fular, înjosindu-i, urâţindu-i”. Bazându-se pe „marea sensibilitate a ploii”, eul poetic aplică o veritabilă divinaţie caracterială, o hermeneutică descriptibilă doar în formele epurate ale metaforei: „Câmp de studiu, fantastic instrument de cunoaştere, joc pasionant, călăuză, cheie a tainelor, părul de apă al cerului se împleteşte pentru mine mereu altfel, lăsându-mă să ghicesc în el — aşa cum anticii ghiceau în măruntaiele păsărilor”. Piesa se închide aici, lăsând să plutească vraja definiţiei finale a ploii ca „instrument” interpretativ, postată astfel strategic. Se întâmplă asta în aproape toate textele volumului, mixând uneori moral, alteori estetic şi filozofic specia prozei.

Dar demersul literar al Anei Blandiana nu e, aici, gratuit. Pentru a arunca definitiv în aer relaţia obişnuită între autor şi narator, precum şi graniţele ştiute ale speciei, dialectica lui a fi şi a privi e teoretizată chiar în prima pagină a volumului, pusă sub aparenţa unei confesiuni artistice. În ea ni se spune că obişnuinţa privirii îndelungate se transformă în capitalul experienţei de viaţă, generatoare a unui „spor de cunoaştere”. Dar acest câştig e compensat de o pauză în putinţa de a fi, pentru că nu poţi să fii prea mult ocupat cu privitul şi în acelaşi timp să şi fii. „A fi şi a privi devin două verbe opuse şi violent exclusive în lumina unui întreg destin. A fi sau a privi, aceasta e întrebarea”. Scoase din fluxul vieţii proprii şi trecute în imagini şi cuvinte, priveliştile care te înconjoară şi te ating, chiar şi cele mai mărunte, devin şi ele borne existenţiale, demne de trecut în cele mai alese rafturi ale memoriei. Şi totodată îţi dau posibilitatea unei pauze ontice, ajutându-te să îmbătrâneşti mai greu şi să decantezi toată înţelepciunea stoarsă din fragmentele de realitate asupra cărora te-ai oprit. În acest caz, ecuaţia a fi – a privi are o singură soluţie, în opinia autoarei: „A fi pentru a privi”.

Aplicaţiile ecuaţiei sunt, desigur, în volum.

(text publicat cu ani în urmă în regretata revistă ”Luceafărul”, devenită azi la fel de bună, sub numele ”Luceafărul de dimineață”)