Marin Preda, omul

Daniel Cristea-Enache: Au trecut 37 de ani de la moartea lui Marin Preda, un prozator despre care ați scris în mai multe rânduri și un om pe care l-ați cunoscut pe când era director la Cartea Românească și unul dintre exponenții „partidei” literare aflate în opoziție cu cea a lui Eugen Barbu.

Cum vedeți scrisul lui Preda în contextul totalitar în care el s-a desfășurat? Se poate vorbi de adaptări regretabile la linia regimului (mă gândesc la Delirul)? Dar de secvențe de rezistență literară (dacă pot fi luate în discuție Moromeții, 2, și Cel mai iubit dintre pământeni)? Prin ce titluri credeți că rezistă opera lui Preda, nu neapărat împotriva sau în pofida unui regim totalitar, ci și ulterior acestuia?

Nicolae Manolescu: Marin Preda era un om interesant în multe privințe. Nu m-am bucurat de prietenia lui, ca E. Simion, Mihai Ungheanu sau Cezar Ivănescu, nu mă întreba după ce criterii aleși, dar l-am cunoscut destul de bine. Mai cu seamă după 1970, într-o perioadă dificilă din viața lui, când începuse să bea. A sfârșit, de altfel, după o noapte de beție, în patul lui de la Mogoșoaia, unde stătea pe vremea aceea, înecat cu voma proprie, precum copiii foarte mici, incapabil ca și aceștia să se ridice în capul oaselor și să dea afară răul din el. S-a spus că l-a ucis Securitatea. Prostii! Ca și pe Culianu, după 1989. Tot o prostie. Securitatea era cu mult mai inteligentă decât se crede. Între două rele, îl alegea de fiecare dată pe cel mai mic. Cu alte cuvinte, pe cel care atrăgea mai puțin atenția opiniei din țară și, când era vorba de personalități de talia lui Preda, și din străinătate. Până și pe disidenți, ceea ce Preda n-a fost, mai ales dacă erau relativ cunoscuți, mai degrabă îi expedia în afară decât să-i aresteze, cum a procedat cu Paul Goma sau cu Dorin Tudoran, acestuia din urmă explicându-i-se cât se poate de clar alternativa cu pricina.

Am puține amintiri personale legate de Preda. Le-am relatat, cred, în Viață și cărți. Le reiau totuși. Când Constantin Mitea, înlocuitorul lui G. Ivașcu la Contemporanul, mi-a refuzat o cronică la Marele singuratic, ceea ce m-a determinat să renunț la rubrica pe care o dețineam de zece ani, m-am dus cu articolul la editura Cartea românească și l-am rugat pe relativ proaspătul director s-o citească, nu de alta, dar să nu audă din târg, cum i-am spus, că i-am „înjurat” romanul, motiv pentru Mitea să nu publice cronica. Aceasta era rezervată, nu negativă. Nu puteai scrie negativ despre Preda în epocă: n-ar fi fost nici corect, nici oportun. Îi puteai face, cel mult, observații, dar valoarea, chiar și a celor mai slabe cărți ale lui, impunea. Preda a citit atent și încruntat cronica și, apoi, m-a întrebat: „Ce faci cu ea, mon cher, acum că nu mai ai rubrică, unde o publici?” „N-o public”, i-am răspuns. ”Atunci, mi-a zis el înseninat brusc, rămânem prieteni”. Câțiva ani mai târziu, m-a rugat să trec pe la editură. Îmi publicase deja două sau trei cărți. M-am dus fără a bănui ce vrea de la mine. Era în jur de ora 12. Preda ședea la birou iar eu, în fața lui. „Bei ceva, mon cher?” „La ora asta, nu”. „Bine faci!” Și a întins mâna spre un dulăpior atârnat pe peretele din spatele biroului, fără să întoarcă capul, a răsucit abil o cheiță, se vedea că are antrenament, a scos o sticlă de whisky și și-a turnat o bună jumătate de pahar. Nu mi-a spus de ce m-a chemat. Am vorbit de una, de alta, și am plecat nedumerit. Invitația s-a repetat după nu mai știu cât timp, ca și ritualul întrebării cu băutul. Mânat de curiozitatea de a-i vedea reacția, am spus:„Da, beau, mulțumesc.” Brusc și-a pierdut îndemânarea, n-a mai nimerit cheița, s-a întors spre dulap, apoi a constatat că nu se deschide, în fine, mi-a turnat în pahar un strop, cum citești, un strop de whisky. „Am zis că beau, mon cher”, m-am burzuluit eu. Tot fără a părea convins, mi-a mai turnat un strop. Atât. E, de data asta s-a hotărât să-mi spună de ce m-a chemat, probabil ca să nu-i beau tot whisky-ul. Nu înainte de a mă chestiona pe teme aparent diferite, unde locuiesc, dacă apartamentul e proprietatea mea, ce leafă am la Facultate, dacă am mașină și altele, conducând, toate, către posibilitățile mele financiare. Mi-am dat seama de ținta întrebărilor doar când mi-a propus să-i dau spre publicare o Istorie a literaturii contemporane, pentru care îmi oferea o sumă considerabilă. „Aș putea s-o scriu, i-am spus, dar am o problemă: capitolul despre Marin Preda.” Mi-a spus, la rândul lui, fără să ezite: „Cel mai important, evident”. I-am explicat că vreau mână liberă, chiar dacă respectivul capitol va fi, desigur, unul din cele mai importante, că nu accept nici o „sugestie” etc. Nu i-a plăcut. N-am bătut palma și Istoria a rămas nescrisă.

Ăsta era Preda, omul. Precaut din conștiința valorii lui, nu „negocia” nimic, era cum voia el sau nu era deloc, zgârcit nevoie mare cu banii lui, nu cu ai editurii, ca un țăran chivernisit care poartă mare grijă chimirului propriu, nepăsător la ceilalți, dacă nu exista la mijloc vreun interes personal, exprimându-se direct, categoric, uneori nici măcar formal amabil, cu un zaț de mitocănie pe fundul fiecărui cuvânt sau gest, uitându-te în clipa în care îți întorcea spatele, închis în sine, baricadat, aș zice, până și când bea, cinic și nemilos, dar judecând lucrurile cu un instinct perfect, nu ca Moromete, când vinde porumbul la munte, nelăsându-se înșelat de nimeni și de nimic, inteligent, nu neapărat cultivat, până și aici probând o zgârcenie prudentă în materie de lecturi care l-ar fi putut influența. Această latură practică reflecta o experiență de viață nu doar personală, ci și a țăranului din el, nu sărac ca Țugurlan, nici bogătan ca Bălosu, dar veșnic temător de mai rău ca Moromete. L-am privit de la început în oglindă cu Stancu. Proveniți amândoi din aceeași regiune, plecați la oraș de foarte tineri, dar continuând întreaga viață a scrie mult mai bine despre sat decât despre oraș, ca și Rebreanu, de altfel. Și, totuși, ce deosebire între ei! Dacă în Preda s-a văzut tot timpul țăranul, nemanierat și frust, amestecat permanent cu ceilalți, alături de care bea și petrecea, Stancu se purta ca un domn, elegant chiar și în ținută de casă, distant, aproape distins, și, încă, în mod absolut firesc, preocupat de soarta scriitorilor cât i-a călăuzit prin vânturile și ploile comunismului, fără compasiune, dar eficient, ținându-i însă la distanță (vara stătea la Rex, la Mamaia, nu la Neptun cu noi ceilalți, vizitându-ne o dată pe serie, când, pe terasă, primea în chip suveran omagiile scriitorilor, el, în costum de culoare închisă și cu cravată, ei, în chiloți de baie și șlapi). În raport cu autoritățile, știa perfect să dea Cezarului ce i se cuvine. Doar în opera lor procedau diferit: concesiile sunt majore la Stancu, chiar și în romanele valoroase, minore la Preda, dacă punem în paranteză nuvelele din anii 1950.

M-am luat cu vorba despre om, dar n-am uitat opera. Despre ea, data viitoare.

(sursa foto: adevărul.ro)