Râsul și surâsul

M-am întrebat de multe ori dacă există oameni cărora să le displacă fericirea, dacă există cineva care să nu se simtă confortabil într-o stare de bine. Este posibil, desigur, ca aceia dintre noi care trăim pe frecvența răului, ca absență a binelui, să nu-și dorească fericirea, prin simpla ei negare. Acești orfani voluntari ai binelui nu cred să poată avea umor, atâta vreme cât umorul merge la braț cu bunul simț.

Cu siguranță, aproape oricine a văzut un film cu personaje negative sau un spectacol de teatru care să conțină în distribuție pe unul rău, a putut sesiza că, de cele mai multe ori, scenariștii, regizorii și actorii recurg la șablonul rânjetului grosolan și hidos, a râsului tenebros și zgomotos, a zâmbetului sarcastic și amenințător, pentru a crea un efect terifiant și a convinge publicul că acest rău e în stare de orice. Acest truc a devenit facil deja și cumva dezbracă personajul în loc să-l îmbrace, devoalându-i substanța prea ușor și livrând, în definitiv, spectatorului o mască pe care o poate identifica prea lesne. La antipod, însă, se află surâsul care ascunde în sine o scală acordată fin la interiorul uman. Surâsul te așază cumva pe acoperișul lumii și te face să poți privi totul, cu candoare și sinceritate, ca pe un joc de copii. Asta nu înseamnă infantilism, superficialitate sau neputința de a identifica gravitatea lumii, ci denotă că omul sau personajul este stăpân pe secvența sa cognitivă care acoperă ludicul și prin care se manifestă inteligența liberă. Surâsul derivă din esențialul vieții, din știința de a lua lumea așa cum e, din seninătatea conștiinței care acceptă spectacolul ființei umane ca făcând parte din creația unui demiurg valid, pe deplin creator și, îndeobște, suveran.

Ei bine, atunci când trăiești cu privirea în jos, căutând pe asfaltul fierbinte al derizoriului parale calpe, nu poți surâde. Căci surâsul e o facultate a spiritului, o stare a interiorului înnobilat după chip spre asemănare, și nu un simplu efect al unei reacții fiziologice, așa cum este râsul. Surâsul nu are logică pentru că el ține de inteligența inimii care funcționează pe verticala ființei. Râsul însă te așază de partea spectatorului. Și atât. Constantin Noica afirma, păstrându-și registrul său limpede și deslușit, că este suficient un surâs al vieții pentru ca totul să recapete sens. Nu un râs, ci un surâs!

Mi-am amintit de curând de savuroasele și oportunele minute pe care ni le-au dăruit prin 2011, pentru câteva luni, la Televiziunea Română, doi dintre discipolii lui Constantin Noica, Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu. Lăsând la o parte gâlceava lumii și pofta ei de harță permanentă cu vremurile, resimt acut nevoia unor emisiuni care să nască soluții și nu revoluții, să dea răspunsuri și nu să pună pe tarabă doar întrebări, comentându-le infructuos. Căci gâlceava asta este cea care ne devalizează sufletul de tihnă și ne face să uităm esențialul. Și ce e esențial? Să trăim și să ne folosim pentru asta tot arsenalul interior cu care am fost înnobilați, fiecare dintre noi, fără excepție. Să surâdem și noi vieții, nu numai ea nouă, neuitând că toți suntem, la drept vorbind, niște minuni ambulante. Să ne mirăm și să ne căutăm calea. Să ne trăim libertatea și să fim convinși că lumea aceasta nu e chiar atât de zadarnică și de iluzorie. Să ne bucurăm de imperfecțiunile noastre și să le tratăm cu umor, căci umorul e un lucru extrem de serios. Așa vom putea lucra la ele. Să nu cerem de la alții ceea ce nu ne pot da și nici de la noi ceea ce au alții. Să fim geniali! Adică suflete mari, inteligențe vii și voințe tari. Și, nu în ultimul rând, să știm că purtăm ceva ce niciodată nu ni se poate lua, fără voia noastră. Sufletul.