Moarte bună, domnule!

În singurătatea lumii

Munții își presară frunzele pe cer.
Dor de nemurire, crești în pieptul meu!
S-a făcut întuneric în Dumnezeu.
Pentru ultima oară, stingher,
florile ca niște ceasornice
întorceau privirile către soare.
Se va aprinde o lampă și-n depărtare
va striga un copil. 

***

glossa, parcă tu

ți-aș întinde părul pe iarba
și m-ar năvăli apele
ți-ar luneca pleoapele-n fântână
și m-aș auzi strigându-te
ți-aș lua gura și aș lipi-o de luna
c-un colier de paradigme
ți-ar picura umerii ca stropii
de tuci ai nopții dansând

parcă tu nu știi că te iubesc?

***

Sentiment găsit

Am cunoscut femei cu semne rămase
dintr-o dragoste în care pieriseră toate cuvintele.
Eşti aici, lângă mine, cum ar fi dintele
nenorocirii într-un serai de mătase.

Poate că dincolo de tine e moarte,
oraş cu toate străzile triste…
Se scutură frunzele-n vis, de
aseară şi ceasul-
ceasul pleacă-mpleticindu-se-n ciubotele sparte.

Poros ciubăr de lapte zvârlit în faţa porţii…
Aud cum cresc văturii, seminţele şi piatra,
Şi-aşa solzos e cerul… Acum se scoală-n vatra
de somn a catastrofei
(discret ca o lectură) pădurile şi morţii.

***

Sânge uitat

Nu e bărbătește sa plângi,
dar toate graiurile le-am uitat.
După ce devii mut,
se-ntâmpla silabe
într-adevar cu-adevărat.
Și e sâmbătă.
Și păsările lor verzi
picură lacrimi pe-un sânge uitat. 

***

Mercurul verighetelor

A fost cineva prin văzduh.
În clipa aceea păreai de minereu.
Așa e viața: curge prin mijlocul orașului.
De pe toate trotuarele,
oamenii se uită la ea.
Ne-acoperi hainele cu nea,
cu un mâl greu, soarele.
Potcovita cu tristețe, singurătatea
înnebunise pe câmp.
De gâtul salcâmilor – strâmb –
dimineața, s-a spânzurat cerul. 

***

Fotoliu gol

cu ciorapii în dinţi
viaţa curge câineşte pe lângă oasele Senei
cocotele ghemuieşte Parisul într-o minge
Iisus îşi vinde cuiele turiştilor

hai trupule hai ! eşti calul meu din fumul cojit
nu prea ştim ce-i toamna, ce-i mărarul!

fascinată pădurea dă buzna cu puii
în gura aligatorului
din crâşmă în crâşmă timpul ca o midinetă
se schimbă de pe-un genunchi pe altul

ca balamalele iernii
vor fi
oboselile

eşti calul meu, trupule
ne facem treburile şi-ntunericurile amândoi
aşa cum putem dii inimă dii, cară-mi sufletul

tot e-ntuneric

lăptarii nu mai au cretă

cine cui a rămas credincios ?

acum ce ţi-aş mai spune despre acel fum
aşezat între noi ca un câmp de morţi ?

poezia face trotuarul
noroi

***

Insomnie

Ce liniste stranie
e-n noi si ce-adânc !

Somnul a venit ca un ciorchine
din care nu pot sa mănânc.

Somnul a venit ca un viezure,
să mă miroasă.
Așterne-ți diminețile,
zăpadă frumoasă!

***

Candoare

Arborii se destramă subțire
în coaja lor: de tingire.

Despre cine nu plânge, spicele-n gând
murmura blând, murmura blând.

Ziua ca o vițică s-a oprit la fereastră
și se uită-n singurătatea noastră.

***

Am pe nimeni

– Und’ vă duce, domnule?
– În grădină, somnule.
– Ce să faceţi, domnule?
– Să mă-mpuşte, somnule.
– Că au gloanţe, domnule?
– Că au vreme, somnule.
– Und’ vă-ngroapă, domnule?
– Sub zăpadă, somnule.
– Vă e frică, domnule?
– Îmi e scârbă, somnule.
– Cui să spunem, domnule?
– Iadurilor, somnule.
– Va fi bine, domnule?
– Va fi seară, somnule.
– Aveţi rude, domnule?
– Am pe nimeni, somnule.
– Vreţi o cupă, domnule?
– Cât mă costă, somnule ?
– N-are-a face, domnule.
– De otrăvuri, somnule…
– Nu vreţi cupa, domnule?
– Sparge-o-n ţăndări, somnule!
– Să vă plângem, domnule ?
– N-are-a face, somnule.
– Noapte bună, domnule!
– Dormi cu mine, somnule!
– Eu dorm singur, domnule.
– Eu mor singur, somnule.
– Moarte bună, domnule.
– Noapte bună, somnule!

Ion Caraion 

(poezii selectate de Odilia Roșianu)

(sursa foto: whfoods.com)