Roșu

Mă întreb uneori cum s-a născut aversiunea mea față de culoarea roșie. M-a însoțit o bună bucată de vreme și, chiar atenuându-se, mă face să nu mă simt nici astăzi confortabil purtând haine roșii. Îmi aduc aminte de mii de motive, nu însă și începutul. Poate că a fost din cauza lui Dan. E greu să fii soră mai mică atunci când fratele tău cel admirat de toată lumea îți trântește, periodic, câte un „Ce mai vrei? Ești fată!” Și tu, cu întregul tău handicap de trei ani (și prea mulți centimetri) lipsă, te străduiești din răsputeri să corespunzi, să nu fii o puicuță cu pompoane și-atât. „Fetele poartă roz și roșu, Dana, uite ce bine le stă!”. Da, dar eu adoram albastrul. N-am fost un garçon manqué, îmi plăcea să fiu fetiță, „dar să mă lase ăștia în pace, să nu îmi spună că n-am voie să fac lucruri pentru că nu sunt băiat!”. Nu știu cum să îmi numesc spiritul de contradicție de atunci: simplă încăpățânare sau feminism incipient? Revoltă în fața unor șabloane pe care nu le înțelegeam? Ce-i drept, rebeliunile mele nu aveau cum să fie eficiente, căci erau atât de puține haine în magazine, încât mama era fericită de fiecare dată când găsea ceva care să corespundă cât de cât standardelor. Așa că, revoltată sau nu, am purtat rochițe roșii și – ce oroare! – chiar și roz.

Mai apoi, în școala generală, nu puteam asocia roșul decât cu o disciplină de fier (ruginit), cu multe constrângeri. Cumplit de roșii erau steagul Partidului și cravata mea de pionier, care mă speria, căci era un radar ce mă supraveghea fără întrerupere și mă obliga să fiu și mai cuminte, ca să o merit – cât însemna asta, nu știam. Oare o aveam la gât atunci când am sărit gardul școlii și m-a prins profesoara de franceză? Nu mai țin minte, îmi amintesc însă ce tristă am fost că nu m-am arătat demnă de ea… Cu toate astea, până și eu – nomenclaturista de mine, ajunsă adjunct de comandant de unitate – am bifat, fără de voie, două forumuri pionierești. Pline de lozinci și dezbateri. Roșii, toate. Din fericire, Cristofor – cățelul meu imaginar, cronicarul cel înțelept al respectivelor forumuri – m-a scăpat de ele vitejește, de fiecare dată. Nici măcar adulții nu puteau să aibă pretenția ca el să latre într-o limbă de lemn, așa că poveștile pe care i le atribuiam, scriindu-le cu voioșie în jurnalul taberei, puteau fi simple, despre copii, fără detalii stacojii legate de dezbaterile pionierești. Și, datorită dragului de Cristofor, am eludat ședințele și m-am întors acasă la fel de needucată din punct de vedere ideologic ca la plecare.

Surprinzător, nevoia de roșu a pălit după aceea. Nimeni nu m-a mai obligat să port îmbrăcăminte de o anumită culoare și am putut să respir în voie în hainele mele neutre (mama le prefera pe cele în culori vii, așa că ale mele trebuiau să fie cât mai șterse, în semn de protest). Mă descurcam mai greu cu firul roșu din documentele P.C.R., pe care îl detestam fără să cunosc numele conspirativ al Partidului, cu atât de multă disperare și îndreptățire invocat în ultima perioadă… Uram limbajul de lemn din broșurile roșii ale diverselor congrese și faptul că trebuia să îl reproduc pentru o notă bună. Nu vedeam firul, ci o încâlceală roșie care se revărsa printre rânduri, din pancarte și lozinci, și amenința să te înghită dacă nu i te supuneai. Nu pot uita că trebuia să tac, în anii aceia, să nu cumva să afle cineva ce post de radio ascultă tata, să nu supăr pe nimeni, să nu mă cert, să nu vorbesc urât, că „se află și nu e bine, mamă dragă, lumea e rea”. De ce atâta frică, în ani de relativă deschidere, urma să descopăr mult mai târziu, din întâmplare, iar tata urma să îmi confirme faptele cu puțin timp înainte de a muri… Se pare că rebeliunile și alergia la roșu se moștenesc. Doar că eu am fost mult mai norocoasă decât el.

Da, asta e, ca toți studenții buni ai vremurilor acelora, n-am putut să nu devin un inert membru de partid – cum bine știu cei care vor să accepte ideea, refuzul de a te înrola printre cei roșii era o adevărată sinucidere pe atunci. Surprinzător, roșul Bucureștiului din ultimii ani de dinaintea lui ’89 mi se părea mai puțin vertical, mai suportabil din punct de vedere ideologic. Era fascinant că îmi puteam vedea profesorii, pe care îi veneram, făcând matematică la ședințele de partid, că puteam asculta informările politice ale domnului Mircea Malița, care reușeau în mod miraculos să fie extrem de departe de orice propagandă ideologică, că domnul Mircea Flonta ne preda epistemologie în loc de filosofia marxistă, că vedeam oameni, nu nuanțe de roșu. Aveam bula mea de revoltă acceptabilă și chiar acceptată de cei din jur, în care mă puteam plânge de mâinile înroșite de frigul încăperilor, de refuzul reșoului de a se îmbujora suficient de repede, de lozinci și șabloane, de lipsuri, de coada de la care m-am întors, triumfătoare, după ore lungi petrecute în mulțime meditând spre azur, cu – mi se garantase! – ultimul televizor sport de culoare neagră din magazin (nu se știa când mai aduc marfă, nici măcar în capitală), pentru ca, deschizând acasă cutia, să constat cu stupoare că împricinatul era de un roșu cinabru…

Cert este că roșul mă urmărea și îl renegam cu tărie pentru că era confiscat, iar simbolistica lui, altminteri extraordinară, se sufoca în propagandă.

M-am împăcat cu roșul la maturitate, acceptându-l mai întâi cu indiferență, apoi cu înțelegere și chiar cu admirație în cele din urmă. Nu, nu pe cel ideologic, ci pe cel adevărat. Nu am nici acum multe haine roșii (de fapt, am un singur tricou corai), dar alergia mea e revolută, deși n-am cum să îmi uit trăirile – între cărămiziu și stacojiu – din timpul dictaturii.

Au existat însă și pete roșii deschizătoare de drum, pentru mine. Dacă în adolescență n-am gustat „Roșu și negru” a lui Stendhal (prea siropoasă!) și nici înălțătorul „Mere roșii” al lui Alexandru Tatos (un film cu mult prea plat și previzibil), singura operă „la culoare” pe care am agreat-o pe vremea aceea a fost volumul „Roșu vertical”, cu ajutorul căruia l-am descoperit, în ciuda titlului care ar fi trebuit să mă alunge, pe marele Nichita. Numai Nichita putea preface pe atunci roșul în aur purpuriu. El m-a făcut să am curajul să nu caut furia, ci puterea și focul din purpură, să îi accept căldura și dragostea, mai apoi. Să pot deschide, citi și admira „Numele meu este Roșu” a lui Orhan Pamuk și „Sorgul roșu” a lui Mo Yan – tulburătoare fresce ale unor civilizații și vremi necunoscute mie, care prin forță și complexitate nu puteau fi decât roșii. Să privesc cu înțelegere „Trois couleurs: Rouge” al lui Krzysztof Kieślowski, găsind acolo o emoție și o fraternitate aparte, în mod obligatoriu carmin. Și, cu ajutorul lor, al vinului (cel bordo!), al cireșelor și roșiilor inegalabile din satul bunicilor (mușcate cu poftă, din grădină), să înțeleg de ce până și chinezii asociază roșul cu prosperitatea și cu fericirea.

Mă duc să îmi cumpăr ceva roșu.

(sursa foto: okazii.ro)