LA PIERRE DU COEUR

„Comme la pierre de travertin,

qui battue par le vent, la pluie, par le temps devient plus belle, plus rayonnante, plus pure

Aussi mon coeur s’affinet-t-il à travers chaque vague de souffrance,

chaque larme brullante

d’une passion étouffée….”

Îmi plimbam palmele aspre pe suprafața porasă a pietrei de travertin. În lumina soarelui, nuanțele de galben și crem străluceau precum pietrele prețioase. Păsările cântau, prinse în voalul de lumină și vrăjite de misterul în care era cufundată sfera. Urmând cu palma drumul pe care doar eu îl vedeam și simțeam, am ajuns în partea care nu era atinsă de razele soarelui. Galbenulă bolnăvicios al acestor bucăți de piatră mi-a inundat ochii și am fost aproape orbită. Pe retină mi s-a fixat imaginea ochilor tăi bolnavi de disperare și chipul tău albit de spaimă.

Era o dimineață de toamnă timpurie, cerul era încărcat de nori cenușii printre care mai aluneca, sfioasă, câte o rază de lumină.  Erai așezat lângă fereastră și priveai pierdut spre orizont. La fel îmi priveam și eu cafeaua, mai tare, mai aspră, mai întunecată ca de obice; pentru a treia oară o încălzeam, dar fără folos. M-am gândit la noaptea agitată și la cele câteva ore de somn frământat de care am avut parte. Mă trezeam din când în când, sufocată de coșmaruri și te priveam: dormeai atât de dulce și de liniștit, încât nu te-aș fi trezit nici dacă mi-aș fi dat ultima suflare; te-ai fi trezit dimineața si mi-ai fi sărutat obrazul rece și alb, mi-ai fi lăsat o ceașcă de cafea neîndulcită și mi-ai fi spus ca pleci, dar te întorci curând; ai fi trăit multe zile fără să ști că eu nu mai sunt.

Ți-ai întors fața spre mine, ți-ai adunat palma și ți-ai sprijint bărbia. Mă urmăreai cu acea privire de savant, mă analizai, mă desfaceai și mă compuneai la loc după placul tău. Știam că faci asta, îți simțeam privirea cum mă descoase; afișam cel mai larg zâmbet în care ascundeam toată suferința, iar tu-mi zâmbeai înapoi satisfăcut și împlinit, așteptând să-mi termin treaba. Simțeam  cum mă scurg odată cu timpul și cum mă risipesc precum praful în raza de lumină din camera stinsă- în acea secundă trăiam doar pentru tine- pentru mine nu mai existam de mult.

În acea dimineață ți-am servit inima mea pe tavă. M-am apropiat de fotoliul tău cu tipsia de pe care se prelingeau picuri de sânge, și ți-am zâmbit, din nou. În ochi îți sclipea fericirea, ca întodeauna. Lama argintie și neșlefuită a cuțitului a pătruns cu o cruzime cruntă, punând capăt puternicelor pulsații. Te priveam cu lacrimi în ochi, și printre buzele tremurânde mi-a scăpat un suspin. M-ai privit cu repeziciune, coborând ușor de la ochi, spre buze, pe gât și pe piept. Privirea ți-a rămas fixată pe partea stângă și vedeai cum se scurge viața-mi pe bluza galbenă. Ai fost îngrozit, toată ființa ta se cutremura, dar eu te priveam senină și inocentă. Te-ai ridicat tremurând de groză, ai aprins lumânarea cu care îți aprindeai seară de seară tutunul rulat în foiță subțire; nu a fost nevoie să arunci scântei în tavă . Inima mi-a ars în flăcările iadului și tu mă priveai ca pe Demon. Spaima ți-a pierit din ochi odată cu înăbușirea focului. Probabil că frica ți-a umbrit rațiunea, pentru că, în știintă este clar: nimic nu se pierde, totul se transformă.

Ai crezut tu oare, că vei putea să mă consumi bucată cu bucată, că mâinile tale înnegrite de păcat vor putea lăsa amprente ca pe o coală albă gata să se cufunde în întuneric? Pentru tine, gustul amar nu va rămâne niciodată din cauza zațului care-ți rămâne pe buze, niciodată nu vei fi urmat doar de umbra ta- prin venele tale subțiri curge sângele roșu aprins, dar se scurg și picuri sângerii pe care o să le simți cu fiecare pulsație.

Inima mea se scaldă în suferință și sânge, se îneacă în lacrimi, e spintecată și inundată în valuri de sare, se lasă smulsă și disecată; se stinge în propria cenușă și din propria cenușă se naște; cu fiecare adiere de vânt, fiecare picătură de ploaie, fiecare secundă aspră care trece, devine mai frumoasă, mai radiantă, mai pură…