Ieşi din rând! – 54

Trebuie să mă ascund

.

Am capul cât o baniţă, stă să-mi crape. Aseară m-am dus să discut cu avocatul. Era cu o femeie, mărunţică, brunetă, politicoasă, cam tăcută, nu ţin minte să fi vorbit. Mi-a prezentat-o drept Ana. Nu ştiu cine e, poate mi-o fi spus, o clientă, o prietenă, o amantă, habar n-am. După câte s-au întâmplat pe urmă, mă mir că mi-o mai amintesc. Oricum părea că se ştiu de un car de ani.

M-a primit în biroul în care îşi primeşte clienţii. Deschisese o sticlă de votcă şi mi-a spus să lăsăm dracului pentru o seară problemele. Am dat să plec, poate îi inoportunam, mi-am zis, dar a insistat să rămân, să beau cu ei. Ne-a cerut să trecem în salon. A deschis o uşiţă în peretele de cărţi de drept din stânga biroului şi am intrat în altă lume, parcă eram în filmele tale de după Agatha Christie. Canapea enormă şi fotolii din piele în care te cufundai până la gât, tablouri imense pe pereţi, o vitrină cu bibelouri mărunte şi oglindă în care încăperea reflectată devenea un vis plutitor, o lumină gălbuie care izvora din colţurile încăperii. Câteva cărţi aruncate neglient pe o etajeră. O muzică liniştită izvorând dintr-o combină de culoarea mierii, ca toată mobila din jur. Am rămas cu gura căscată. Nu mai văzusem aşa ceva. Parcă eram în poveştile americane ale străbunicii. Se vedea că Ana mai intrase în salon, se simţea ca acasă, s-a trântit pe-o parte pe canapea, sprijinindu-şi capul pe unul din braţe, privindu-ne.

Am zâmbit strâmb, mă simţeam stingher în primele clipe, pe urmă mi-am dat drumul, votca mi-a dezlegat limba, şi lui la fel. Cred că i-am povestit tot ce nu-i povestisem, fără vreo legătură cu cazul meu. Iubirea mea pentru femeia altuia, aventura străbunicilor în Oklahoma, destinul întortocheat plin de trădări, presiuni, suspiciuni, remuşcări care mă făcuseră un amărât de patron, un destin în care mă simţeam un vânat. Trebuie să mă ascund ori să fug, ca să scap. Şi oriunde mă îndrept e necunoscutul care nu poate fi decât barbar.

– Viaţa individului se potriveşte cu istoria, a grăit avocatul şi banalitatea asta mi s-a părut o atât de mare înţelepciune că am dat paharul pe gât de încântare.

Ana ne privea de pe canapea, nemişcată. Sorbea cu paiul votca turnată într-un pahar înalt. Şedea pe-o parte, rochia i se ridicase mult deasupra genunchilor, întrezăream albeaţa chiloţilor subţiri, dar părea să nu-i pese.

– O doreşti? mă întrebă avocatul pe neaşteptate, văzându-mi privirea insistentă.

Am roşit şi am golit pe loc paharul cu votcă. Mi l-a umplut din nou.

– Nu te teme, nu înţelege ce spunem. Nu-i româncă. N-am întâlnit nimfomană mai admirabilă.

Nu părea să-şi dea seama ce discutăm. Dar mă simţeam prost după tot ce-i povestisem.

– Cum doreşti.

O ignora ca şi până atunci, dar femeii părea să nu-i pese. Avea şcoală. Ori trecuse prin asta şi era învăţată, ori era imună la orice atac, prea sigură de puterea feminităţii ei.

Din clipa aia am băut în neştire şi el la fel. Nu-mi amintesc despre ce am vorbit, dar ţin minte că nu mi-a tăcut gura şi nici lui. Începuse să se învârtă casa cu mine, am dat să plec, dar mi-a spus că e o prostie să umblu pe străzi în halul ăsta, mai bine rămân şi beau cu el. Am continuat să golim sticle de votcă, nu ştiu câte au fost. La un moment dat cred că femeia s-a ridicat şi s-a dus în altă cameră să se culce. N-a urmat-o nici unul. Muzica umplea în continuare încăperea, după atâtea ore, deşi nu atinsese nici un buton.

Nu ştiu cum am ajuns acasă, dacă m-a adus cineva sau am venit pe picioarele mele.

(din romanul ”Ieşi din rând!”, Editura Fundaţiei Pro, 2005)

(sursa foto: cuvinte23.wordpress.com)