Jocul de-a literatura

Prima carte publicată de Ara Șeptilici − Dublul, un roman − conține un cuvânt înainte al autoarei care poate constitui pentru cititor un mod d’emploi. Ion Bogdan Lefter, prefațatorul unei noi cărți a Arei Șeptilici − 100 de zile pînă la 1000 de ani (la care mă voi referi în continuare) − crede că acele explicații sunt valabile în continuare și are, fără îndoială, dreptate:

„Ara Şeptilici spunea în Cuvîntul autorului din deschiderea Dublului, confesiune foarte interesantă, păcat că ignorată pînă acum de puţinii săi comentatori: «Cred că nu am scris o carte cu personaje, nu are început, cuprins şi încheiere […] Îmi dau seama că oamenii mei curg unii din alţii, că poate deveni derutant, că nu mai ştii cine cu de ce şi cum cu cine. Şi îmi place că se întâmplă aşa, îmi place că gândul e mai important decât cel care-l gândeşte» (Dublul, un roman, Editura Paralela 45, Piteşti, 2006, p. 9). Ambiguităţile sunt la putere şi în 100 de zile…, cu un adaos special, în egală măsură atractiv şi «derutant»: situaţiile descrise au în permanență o dimensiune reală, realistă, și una fistichiu-fantezistă, «trăznită», de unde o ambivalenţă foarte expresivă, dar greu sau imposibil de descifrat, de «tradus» într-o naraţiune terre-à-terre, bazată pe logică şi cauzalitate.”

De fapt, autoarea ne propune nu un roman, ci un posibil roman. Ea ne arată, ca și alți colegi de generație – exagerez, ca să mă fac înțeles – cum ar scrie dacă ar scrie. Această paradă de virtualitate a fost dusă până la ultimele consecințe de Matei Vișniec, în cartea sa Negustorul de începuturi de roman din 2013. Ara Șeptilici nu organizează chiar o orgie de romane posibile ca Matei Vișniec, dar și ea se scaldă în reveria scrierii unui roman. În locul unei construcții epice, ne oferă o acordare a instrumentelor narative, care seamănă cu acea hărmălaie veselă creată de unele orchestre înainte de începerea concertului propriu-zis:

„Am vrut să scriu o poveste pentru tine. Ai zis nu, nu mă interesează poveștile tale. Nu mă interesezi decât tu. Am amuțit. Cum adică doar eu? Dar cine sunt eu să te interesez, cine sunt eu fără poveștile mele? Și cine ești tu să nu ții cont de ele? Sunt povești minunate, cu oameni, cu cai, cu fețe de masă frumoase peste care e aruncat un evantai japonez cu înscrisuri.” etc.

Din punctul meu de vedere, regăsim în această carte unul din acele jocuri literare studențești din care optzeciștii, ca și mulți dintre autorii afirmați după ei, și-au făcut un mod de a fi scriitori. Sunt jocuri literare care au farmecul lor, inventate îndeosebi de studenții de la Litere, dar care, practicate la nesfârșit, creează o impresie de imaturitate și devin neproductive.

În timpul lecturii ne place, dacă ne place, nu atât cartea, cât autoarea, care face o demonstrație de virtuozitate stilistică. Ea știe multe despre literatură și are o remarcabilă mobilitate a gândirii asociative. Așa se explică de ce poate să mimeze, în treacăt, și realismul, și suprarealismul. Și are, totodată, o libertate artistică datorată nu amatorismului, ci, dimpotrivă unei supercompetențe în materie de inginerie a textului. Încalcă oricând cu grație logica, trecând cu ușurință de la un plan al gândirii la altul:

„Îi venise să-și facă o funie din pânză albă de cearceaf, să se izbească cu capu’ de ciment, să se arunce de pe trotuar pe strada plină de salvări și de BMW-uri conduse de copiii din cartier, să ia o sută de pastile dac-ar fi avut atâtea în sertarul plin cu mătuși, bunică, mamă și documentul de vânzare de la rotile.”

Sunt și pasaje neclare, aproape ininteligibile în carte, explicabile probabil prin răsfățul pe care și-l îngăduie autoarea de a-l ignora din când în când pe cititor. Ea scrie cu dezinvoltura cu care unii oameni cântă pentru ei înșiși în baie.

În general, însă, cuvintele ei par să compună un mesaj, despre ceva important prezentat ca neimportant. Contribuie la această impresie și rimele ascunse, care dau prozei o melodie discretă:

„Și mie ce-o să-mi lași. O să-ți las ceaiul de gălbenele, ăla care face bine la albine și la trântor deopotrivă, o să-ți las o locomotivă dezafectată în care am cunoscut o fată în gară la Ploiești, o să-ți las când mă uit la tine și văd că nu iești.”

Ara Șeptilici, 100 de zile pînă la 1000 de ani, romanț antiepic, prefață de Ion Bogdan Lefter, București, Ed. Herg Benet, 2014. 102 pagini.

(Text apărut în România literară nr.5/ 2017)