Literatura ca profesie

În ochii mei, numele profesorului de literatură Ion Vlad este legat, ca și numele lui Mircea Zaciu, doar cu un an mai vârstnic, de Universitatea clujeană.
Faptul că nu s-au împăcat niciodată, detestându-se cordial (totuși!), fiind și foarte diferiți, nu mă împiedică să văd în ei doi stâlpi ai Literelor din orașul de pe Someș. Nu le-am fost student, et pour cause! Deceniul care mă desparte de ei, ca vârstă, a fost micșorat drastic de momentul în care, și ei, și eu, am intrat în scena universitară și literară, eu, la vreme, ei, cu întârziere, din pricina condițiilor nefavorabile exprimării intelectuale din anii 1950. Zaciu a debutat cu adevărat în critica literară cu volumul de studii Masca geniului, despre care am scris o cronică în „Contemporanul”, în 1967, anul în care și-a luat și doctoratul, devenind profesor plin în 1972. Vlad a debutat editorial în 1970, devenind doctor în 1971. Am fost mai grăbit decât amândoi. Am debutat editorial în 1966 și am obținut titlul de doctor, la o a doua încercare, cu Ion Vlad în comisia din care mai făceau parte Ș. Cioculescu și Al. Piru, în 1974. În 1970, la prima încercare, Ion Vlad nu era încă nici el doctor în Litere. Aparținem, în fond, toți trei, aceleiași generații, care a strâns apele din mai multe. Ne-am citit, ne-am comentat, ne-am întâlnit, noi și copiii noștri. Fiul meu și fiul lui Vlad au jucat tenis împreună la Neptun. Cu Zaciu, am fost prieten apropiat și am rămas prieten până la moartea lui (mă număr printre ultimii pe care i-a întâlnit în zilele anterioare, chiar `în redacția României literare), chiar și după ce studenții lui clujeni îl abandonaseră din cauza unor diferende pe fond postdecembrist.

Îl regăsesc pe Ion Vlad în recenta lui carte intitulată Dreapta și necruțătoarea magistratură a timpului. Scriitori, cărți, confesiuni (Editura Școala Ardeleană, 2017). Textele au apărut în „Steaua”, „Tribuna” și „Pro Saeculum”. Las la o parte faptul că am despre magistratura timpului o părere mai puțin optimistă, necruțătoare, da, dreaptă, nu sunt sigur. Cred că rămâne ce-și face omul cu mâna lui în timpul vieții lui. Cu alte cuvinte, e bine să nu contăm nici pe alții, nici pe posteritate. Ion Vlad, care bate spre 90 de ani, ca mine spre 80, știe, desigur, că trăim într-o lume (nu numai literară) lipsită de memorie. Care, așadar, a uitat să recupereze. Noi am avut, fie și numai după 1965, ideea „(re)valorificării moștenirii culturale”, la care am contribuit amândoi, după puterile fiecăruia. Tinerii de azi nu se simt obligați să recupereze nimic. Cât privește judecățile viitorului, eu, cel puțin, nu mă bazez pe ele. Constat zi de zi și ceas de ceas că ne rămâne, nu doar nouă, vârstnicilor, dar tuturor scriitorilor în viață, o unică șansă, și anume aceea de a nu muri. Sau, mă rog, de a muri cât mai târziu. Posteritatea durează foarte puțin, preț de un necrolog. Așa că n-avem altă șansă decât aceea de a ne-o asigura noi înșine și de a ne-o lăsa prin testament.
Scriitori, cărți, confesiuni e un subtitlu înșelător, cel puțin în partea a treia. Mărturisește autorul de la început: „Cum n-am scris și n-am de gând să scriu memorii, însoțit în decizia mea de opiniile lui G. Călinescu, pentru care memorii scriu cei care vor să fie văzuți în lumina favorabilă a luștrilor…” Exact ce spuneam. Observ modestia autorului care se mulțumește cu luștri, cu perioade de cinci ani, adică, dar îl rog să mediteze, nu doar la lungimea posterității, ci și la faptul că suntem siliți să ne-o facem singuri, posteritatea, neajutați nici de leul, nici de vulturul care au lucrat împrejurul evangheliștilor pomeniți de Arghezi. Cartea se sprijină pe comentarii la autori și la cărți, ceva mai puțin de jumătate readucându-l în actualitate pe Rebreanu via ediția magistrală a lui Niculae Gheran, nu pe confesiuni. E vorba de studii informate, didactice, în sensul nobil al cuvântului, dovedind o cunoaștere perfectă a materiei și un respect care nu se mai poartă pentru cei care au frecventat-o la rândul lor. Ion Vlad este un profesor adevărat. Literatura e profesia lui. Nu scrie ca să se dea în stambă (cine nu știe expresia, italiană la origine, să i se adreseze profesorului de la Cluj), ci ca să instruiască. Și-a dat seama, fără îndoială, de ce are mai multă nevoie tineretul actual. Unde nu e instrucție, nici educație nu e. Ion Vlad nu face caz de originalitate. Dar îi lasă pe alții să se considere originali. Vorba aia: treaba lor. Și paguba lor. El ne conduce, ca Vergilius pe Dante, nu însă în infernul cărților, ci în paradisul lor. Ca Borges, ar putea spune: mi-am imaginat totdeauna paradisul ca pe o bibliotecă.
Și încă ceva: ca orice năsăudean, Ion Vlad rămâne un ardelean. Preferințele lui merg spre literatura de dincolo de munți, de ieri ca și de azi, ca și ale lui Zaciu, în lectura căreia pune, în afară de pricepere, o constantă emoție personală. Am încheiat cândva o cronică despre Zaciu cu o expresie latinească ce mi-a revenit pe limbă citind articolele lui Vlad: et in Arcadia ego.

(cronică apărută în „România literară”, nr. 18/2017)

(sursa foto: neopets.com)