Arta singurătății

Olga îi oferi, ca de obicei, d-lui Morel o monedă de un euro, iar el, ca întotdeauna, o luă mulțumind încurcat. Oamenii nu obișnuiau să fie generoși în sătucul de pe coasta normandă, cu atât mai puțin bătrânii cărora le ducea pensia. Mai ales doamnele vârstnice, tot mai acre cu anii, păreau să-i facă o favoare că-l primeau în casă. Nu-i ofereau nimic, doar trăgeau de timp, în fel și chip, ca să afle noutăți din satele învecinate ori de la oraș.

O dată, Olga îl poftise înăuntru, pe la începuturile șederii în casa din creștetul dealului, iar dl Morel, fâstâcit, gustase pălinca adusă tocmai din Transilvania. Mormăise, ca toți străinii înfiorați de tăria celor 53 de grade: ”Dracula!”. Apoi se pornise pe povestit. Olga îl privea cu bunătate. Era unul din primii cunoscuți în acel loc. Merita bunăvoință, fie și numai pentru că-i aducea săptămânal scrisorile de la sora ei. Într-o vreme când și pensionarii comunicau tot mai mult pe Internet, Olga și soțul ei, Silviu, renunțaseră la televizor, Internet, telefon mobil și alte avantaje ale modernității. Făcuseră excepție pentru un radio de bucătărie, fixat pe un post cu muzică clasică.

Silviu scria de zor la un laptop neconectat la Internet. Morel aducea miercurea scrisoarea de la sora Olgăi, o lua pe cea scrisă de ea încă de luni și, uneori, mai ducea un memory stick până la școală. Dl De Wilde, un flamand care preda engleză, transmitea prin e-mail scrierile lui Silviu. ”Nu scăpăm nici aici de flamanzi”, zâmbise ironic Silviu. Adevărul e că De Wilde era un om de treabă, care se oferise să-i fie de folos. Era corespondentul unui mare ziar sportiv. Uneori, Olga îi stiliza în franceză cronicile mai elaborate ale derbiurilor regionale.

Adesea, poștașul aducea și câte un colet: ziare, reviste, cărți. Oamenii atât știau despre familia Belcescu: ea traducea cărți din engleză în franceză, iar el scria pentru presă, în română și franceză. Bătrânele cucoane din Bréville-sur-Mer strâmbau din nas de atâta intelectualitate și se mirau cum se poate trăi din așa ceva. Dar familia Belcescu nu le prea dădea motive de bârfă. Poate doar prin absență. Cam rar îi vedea cineva: pe el, doar vinerea, pe bicicletă, clătinându-se, într-un echilibru precar, cu cele două coșuri mari de cumpărături; pe ea, trecând de vreo două ori pe lună pe la biserică, dar nu când era slujbă, și pe la magazinul de antichități, unde d-na Gosselin ținea și un colț cu cărți, nu neapărat din cele vechi. Erau cam ciudați noii veniți.

Morel începuse brusc să plângă. Era urât și avea ochelari cu dioptrii groase. Din cauza miopiei și a deselor zile cu ceață pe malul mării, evita să vină dimineața devreme ori după-amiaza târziu. Avea o aluniță proeminentă și, plângând, întreg obrazul părea strâns în jurul acelui punct împăroșat. Olga simți o ușoară spaimă. Avea o irepresibilă oroare de urât și, oricât de sensibilă ar fi fost, repulsia era mai puternică decât mila. Curiozitate n-avea deloc. Când rupseseră legăturile cu lumea renunțaseră la pornirea firească de a afla despre ceilalți. Numai scrisorile surorii o țineau la curent cu soarta foștilor iubiți, nașterile fostelor prietene, divorțurile colegelor de odinioară și bolile rudelor. Dar era secretul ei, ascuns într-un coșuleț acoperit cu un capac, pe care știa că soțul ei nu-l va deschide niciodată. Uneori, se întreba cât de dezamăgit ar fi dacă ar afla cât de mică era, totuși, lumea ei. Oare ar iubi-o mai puțin dacă ar ști-o preocupată de asemenea mărunțișuri? Ce i-ar putea explica? Faptul că făceau parte din viață? Nu neapărat a ei, ci din viață pur si simplu – când ea renunțase la orice legături cu viața aceea? Dar Silviu n-ar fi deschis niciodată cufărul ei secret, iar acest gând o liniști.

Morel plângea cu sughițuri și povestea despre moartea bunicii sale. Își dăduse capul pe spate, căscând ochii mari, cât să cuprindă tavanul, să vadă, poate, dincolo de el, apoi rotise privirea de la unul la altul, avidă parcă să-i ia cu ea. Lăsase repede capul în piept, îmbufnată și închisese ochii. Bunicul lui, bătrânul Morel, înlăcrimat pe un scaun, le întrebase speriat pe femeile ce plângeau înăbușit: ”Asta e tot?”

”Asta e tot?”, sughiță, mai apoi, Morel, urcând greoi pe bicicletă. Olga nu-l mai chemă niciodată în casă. Îi dădea din prag, cu un aer vinovat, de care nu putea scăpa, moneda de un euro și el o primea la fel de vinovat.

Scrisorile veniră regulat câțiva ani. Poștașul lua și dădea plicurile, ca într-un troc de neînțeles pentru el. Mai rar, plimba stick-ul. Familia Belcescu primea, pesemne, comenzi mai puține, dar nu se plângeau. Trăiau modest și păreau mulțumiți.

Într-o zi de miercuri, Morel nu veni. Olga îl așteptă toată ziua și următoarea. Vineri, luă bicicleta și merse la d-na Gosselin. Bietul Morel răcise teribil, dar continuase să pedaleze conștiincios și transpirat, așa că făcuse pneumonie și fusese internat. Miercurea următoare nu veni iar. Joi, Olga se duse iar la d-na Gosselin. Găsi magazinul închis: ”Sunt la înmormântarea regretatului nostru domn Morel”, scria pe biletul lipit pe ușă.

Olga se întoarse tristă acasă și continuă să-i scrie surorii ei în fiecare dimineață de luni. Îi plăcea să-i povestească, lunea, de dimineață, la o cafea cu lapte și o felie de pâine neagră, cu coaja arsă, unsă cu unt de casă, luat de la localnici la târgul de vineri. Era unul din momentele ei preferate, unul din multele ei momente preferate în viața pe care și-o construise cu soțul ei. De altfel, amândurora le plăcea să înceapă lunea lenevind în pat, savurându-și libertatea de a nu fi la serviciu.

”Draga mea soră, află despre noi că suntem bine, sănătoși, ceea ce vă dorim și vouă.” Invariabil, scrisorile ei începeau astfel, după tipicul de care tare se mai amuzau în copilărie, deprins din scrisorile din scrinul bunicii, pe care-l răvășeau ca să afle secretele tinereții fascinante a educatoarei care fusese cea mai râvnită partidă, cale de zece sate-n sus și alte zece-n jos, cum povestea chiar ea, mulțumită că a avut această șansă, căreia i-a dat cu piciorul. Povestea împăcată despre alegerea ei, împotriva ambițiilor familiei. În loc să fi ajuns doamna notar ori doamna doctor, fusese doamna educatoare, soția unui descurcăreț secretar comunal, om de lume și tare cumsecade, la moartea căruia cei care le erau în preajmă aflaseră surprinși că el avusese doar șapte clase.

”Sâmbăta, ne plimbăm pe malul mării și de fiecare dată trăim senzația că ne aflăm prima dată în aceste locuri. Știu că-ți povestesc aproape în fiecare scrisoare despre nesfârșitele noastre plimbări, dar ele-mi par întotdeauna unice ca experiență, deși traseele noastre sunt aceleași. Poate, cum zice Silviu, marea atenuează memoria. Apoi, spre prânz, ne întoarcem și eu gătesc ce a cumpărat el cu o zi înainte, în vreme ce el scrie. Orele acelea de tăcere în doi mă fac să mă bucur că avem parte de o bucătărie deschisă, deși știu că tare m-ai criticat că n-am fost atentă la detaliul ăsta când am închiriat casa. Plăcerea tăcerii in doi este pentru mine dovada că o poveste de dragoste este făcută sa dureze.

După masa de prânz, Silviu toarnă câte un pahar de vin roșu și ne uităm la un film, pe laptop, așa cum făceam la primele noastre întâlniri din mansarda din Bruxelles. Îți amintești că așa m-a cucerit, invitându-mă, după câteva discuții despre cărți și profesoarele de literatură din liceu, să vedem un film la el. Mi s-a părut atât de romantică mansarda aceea, că am rămas acolo. Una dintre puținele decizii pe care nu le regret, pentru că mi-a dăruit șansa asta, de a mă trezi în fiecare duminică simțind mirosul de cafea urcând până în dormitor și auzind, ca prin vis, păcănitul tastaturii din biroul de alături. Silviu se încăpățânează să se considere un scriitor de duminică, deși e mai mult de atât. Tot vă zic să veniți o dată, cu siguranță ți-ar plăcea casa noastră. Într-un fel, e așa cum visam noi două în copilărie”, scria Olga.

Noul poștaș nu mai veni să ridice scrisorile. Olga se duse și le depuse într-o cutie poștală, după ce cumpără timbre de la d-na Gosselin. Avu senzația că le aruncă în neant. ”Au reorganizat poșta și vine un băiat care deservea alte sate. I-au extins zona, în loc să mai angajeze pe cineva. Ce vrei, e criză… Hm, de atâta vreme e criză… Nici data trecută nu s-a sfârșit deloc bine”, se încrunta mustăcioasa d-nă Gosselin și sprâncenele i se uneau încât ajungea să semene izbitor cu Frida Kahlo.

Dar corespondența deveni din ritual un calvar. Într-o zi, îl întâlni pe poștașul cel nou în sat și-l întrebă: ”Aveți ceva pentru mine, domnule…?” ”Dribal”, se prezentă tânărul. Era scund, lat în umeri, brunet, cu părul creț. Avea buze vulgar de cărnoase. ”Belcesco?”, făcu el ironic, pe când căuta fără chef în rucsacul ponosit. ”A, da… Aveți câteva scrisori la poșta din oraș, treceți să le ridicați”. ”Aș prefera să le primesc acasă, ca până acum”, zise Olga. ”Nu se poate, doamnă.” Și, după o clipă de tăcere cu buzele strânse disprețuitor, o întrebă: ”De unde sunteți?” ”Din România.” ”România… pfff…” Și-i întoarse spatele, ambalând scuterul. O lăsă tușind într-un nor de fum și praf. Simțea că se sufocă, de furie mai ales.

Se repezi la d-na Gosselin, care o ascultă cu un aer grav. Anticara era înaltă, slabă, osoasă, părea un cal în pantofi bărbătești maro deschis, complet nepotriviți cu fusta gri spălăcit, lungă, și cu sacoul verde închis, peste o cămașă galben-pai și o vestă neagră. ”Toți mamelucii au ajuns să se creadă Napoleon!”, pufni d-na Gosselin… ”Aranjez eu cu el să lase scrisorile aici”, o liniști ea.

Olga venea, de acum, în fiecare miercuri pentru schimbul de scrisori de la d-na Gosselin. Într-o zi ploioasă, rece, de început de noiembrie, pe când își scotea pelerina la ușă, îl auzi pe primar nervos: ”Doamnă, cu mine moare numele Thibottais. Acum un secol erau cinci familii Thibottais aici. Azi, unde te întorci dai de alde Ozdemir, Altun ori… Dribal ăsta. Mă știți, o viață întreagă am fost gaullist. Regret, dar Marine Le Pen e singura soluție pentru ca Franța să rămână a noastră, a francezilor”. Se opri, intimidat de privirea femeii ce intrase.

Deși se apropia de patruzeci de ani, Olga părea mult mai tânără. Era slabă, palidă, cu părul bălai încadrându-i chipul albicios. Doar ochii străluceau verde aprins, în timp ce buzele subțiri erau cel mai adesea întredeschise ”la modul erotic”, cum o critica ori o lăuda Silviu, în funcție de gradul de gelozie din ziua aceea. ”Mă scuzați…”, mormăi primarul și se jucă nervos cu un soldățel de plumb.

D-na Gosselin aduna toate nimicurile celor care deșertau podurile bătrâne ale satului. ”Sunteți depozitara memoriei noastre”, îi spusese, odată, la o ceremonie, primarul, dându-i o diplomă de onoare în numele comunității onorate de serviciul cultural pe care i-l făcea d-na Gosselin, prin modestul ei negoț. Curios lucru, noii veniți în sat și turiștii în trecere, tot mai numeroși de la un an la altul, cumpărau grosolanele păpuși interbelice ori mult mai reușitele colecții de soldăței francezi și nemți în uniformele din Marele Război. Mai cumpărau vederi de la 1905, numere din ”Le Journal illustré” dedicate afacerii Dreyfus, gravuri, stampe și litografii de mijloc de secol XIX ori rochii și ceasuri dintre cele două războaie. Prețurile erau mici la d-na Gosselin și în zadar îi spusese un nepot că pe ebay se vânduse de o sută de ori mai scump decât dăduse ea numărul 8 din 1864 din ”Le Journal illustré”, cel scris de Alexandre Dumas și ilustrat cu desenele lui și ale lui Gustave Doré. D-na Gosselin a ridicat nepăsătoare din umeri. Se plictisise să mai aibă sub ochi ziarul pe care trona claia de păr creț, zburlit, a grăsunului trufaș. ”O fabrică de cuvinte”, îl ironizase cândva răposatul domn Gosselin, laborant chimist de meserie și, în timpul liber, pictor specializat în natură moartă. Anticara ținea la părerea soțului ei și, oricum, nu dădea doi bani pe comerțul pe Internet. Îi repugna ideea în sine că gestionează o afacere, nu un magazin cu suflet propriu, construit din mii de țipete de copii, din drame familiale, vise și atâtea ceasuri din viețile altora, înmagazinate în obiectele ce le supraviețuiesc. ”După noi, rămân doar niște lucruri”, îi șoptise odată Olga, speriată de constatare, în timp ce mângâia stofa unei rochii din anii ’20 ai secolului trecut. Gosselin o privise înciudată pentru formularea pe care și-o însușise imediat. O spunea uneori la biserică și d-na Chabeau îi zâmbea aprobator și admirativ.

Acum, ușa se dădu de perete și d-na Chabeau sparse tăcerea stingheră cu un strigăt pițigăiat: ”On est chez nous! Brignoles, dragii mei, e trompeta deșteptării! Ni droite, ni gauche, le Front national!”, reluă ea, satisfăcută, sloganurile scandate în seara victoriei frontiste de la cantonalele parțiale din Var. ”D-le primar, gâfâi madame Chabeau, tolănindu-se într-un fotoliu de piele scorojită, ascultă glasul patriei!”

Thibottais se uită la ea intimidat. D-na Chabeau era simbolul vechii burghezii normande, un reper de distincție și o autoritate incontestabilă în comunitate. Primarul îi datora ultimul mandat. Înfuriată de pasivitatea sătenilor, madame Chabeau ridicase vocea la târgul de Crăciun. Bătrânii se adunaseră în jurul ei, îi urmaseră copiii și nepoții veniți de aiurea în vacanță, iar comercianții marocani încetaseră, intimidați, să-și mai strige ofertele. Thibottais era convins că acel miting ad-hoc îi salvase cariera, în fața amenințării dinamicului candidat socialist, pe jumătate turc. Acum, însă, se simțea obosit și se retrase scuzându-se neîndemânatic. ”Ni droite, ni gauche, le Front national, monsieur le maire!”, strigă d-na Chabeau în urma lui, apoi se întoarse satisfăcută spre Olga: ”Ce faci, drăguță?” Gosselin trecu în cealaltă încăpere, un salon vechi, cu oglinzi imense, rame aurite și mobilă din vremea lui Napoleon al III-lea. O irita pisiceala babei.

Olga îi povesti tărășenia cu poștașul. Chabeau dădea din cap aprobator. O încânta că tânăra era din cei care trimiteau scrisori și o revolta că un Dribal voia să ucidă ultimele zvâcniri ale acestui bun obicei. ”Las’ pe mine! Să vii mâine la ceai.”

A doua zi, Olga trecu pe la anticară să-i lase plicul, conform înțelegerii. Era singură de câteva minute, așteptând-o să vină din salonul din spate. Nu se auzea nici o mișcare. Trecu dincolo și n-o găsi. O strigă. Nimic. Atunci, se auzi clopoțelul de la intrare. Intră poștașul cel nou. Era întunecat la chip și arogant. Se duse spre tejghea fără să salute. Atitudinea lui arăta că așteaptă să fie el salutat mai întâi. Aruncă niște plicuri pe masă. Unul era al ei, celelalte – facturi. Recunoscu scrisul surorii ei. ”Bonjour, Dribal!” ”Bonjour”, catadicsi poștașul.

Atunci, porni spre el cu pas rar. În loc să se îndrepte spre ieșire, tânărul se dădu pe spate, intimidat de privirea fixă, sticloasă a femeii. ”Madame…”, zise el pe un ton compătimitor. Și se uită la mâna ei dreaptă. Era o statuie de bronz, un nud feminin, o balerină înverzită de vreme. Olga înțelese că o ținea mai amenințător decât ar fi vrut. Zâmbi. Poștașul reveni la aerul lui disprețuitor. ”Dribal!”, ridică ea tonul. Poștașul roși indignat și vru să protesteze. ”Să nu îndrăznești”, șopti atunci femeia. El se încruntă fioros și își mișcă buzele groase. ”Poftim?”, îi șuieră amenințător și păși spre el. Bărbatul se dădu îndărăt. Olga se simțea puternică, așa cum nu se simțise de foarte multă vreme, poate de când își pusese socrii și propria familie la punct și făcuse gol în jurul ei și-al bărbatului ei. ”Ești poștaș aici sau ce naiba ești?”, se răsti înaintând spre tânăr. Dribal nu mai apucă să răspundă. Cu gura căscată, făcu un pas înapoi și se prăbuși printr-o trapă deschisă. Se auziră bufnituri, apoi liniște. Se simțea miros de praf. Aroma dulceagă de vechi devenea îmbâcsită. Femeia puse statueta pe-o măsuță și ieși. Nu mai auzi, sub răpăitul ploii, țipătul d-nei Gosselin.

Pedala hotărâtă, înfruntând rafalele de vânt. Strada principală era pustie, doar o mașină trecu pe lângă ea cu farurile aprinse. Ieși din sat și o luă pe poteca ce urca la casa lor. Coborî și merse anevoie, prin noroi, pe lângă bicicletă. Abia atunci își puse gluga pe cap. Uitase de ea. Cu siguranță, poștașul murise. Nu scosese nici măcar un geamăt. Căsuța se ivi de după un pâlc de copăcei. Nu știa dacă sunt lacrimi sau stropi de ploaie, sărați din cauza mării. Se auzeau valurile izbind fără milă țărmul înalt. ”Într-o zi, vor fi rupt atât, încât vor săpa la temelia casei noastre”, îi spusese Silviu, într-o zi ca asta, când se încumetaseră să vadă la fața locului spectacolul furiei spumegânde. O ținea după umeri și asta-i era de ajuns să nu se teamă de timp. Alergă spre el, noroc că se ridicase mirat de la masa de scris și-i venise în întâmpinare, altfel i-ar fi udat foile. Avea nevoie de brațele lui. Plânse încet, ca o pasăre rănită.

A doua zi, se duse la d-na Chabeau, scuzându-se că n-a onorat invitația din ajun. Bătrâna o privi suspicioasă și o critică pentru că nu au telefon: ”Sunt situații în care ai nevoie să anunți.” Dar avea noutăți prea mari ca să piardă timpul cu educația acestei tinere care o dezamăgea tocmai când îi acordase încrederea ei. Poștașul Dribal avusese un accident. La d-na Gosselin, care coborâse în beci pentru câteva minute, lăsând, ca de obicei, trapa deschisă. Nu se știe cum tânărul Dribal alunecase pe scară și se prăvălise în pivniță, spre spaima anticarei, care-l găsise mai mult mort. Chemase ambulanța – ”prin telefon, draga mea”, insistă d-na Chabeau – și tânărul fusese internat și operat. Medicii erau rezervați.

Așadar, nu murise. Olga simți o spaimă mai mare decât cea din ajun. Îi vedea privirea batjocoritoare, în timp ce oprea scuterul în fața ei. În noaptea aceea îl visă pe Dribal urmărind-o pe malul mării cu scuterul lui roșu. Fugea fără aer, sufocată de neputință și teamă. Se trezi scâncind în brațele lui Silviu. Se lipi transpirată de el, avea nevoie să-i simtă brațele, pieptul, să i se dea lui, toată. Îl iubi cu vinovăție. Se gândi că, poate, de aceea nopțile lor, la începuturi, erau atât de intense, pentru că erau nopți de vină și de teamă.

Timpul trecu, înlocuitorul lui Dribal nici măcar nu catadicsea să treacă prin sat, avea destule pe cap și mai primise, temporar, în grijă, încă niște sate din colțul acela uitat pe malul mării. Sora Olgăi se supără curând și ajunse la concluzia că distanța își spune cuvântul. Deveni mai rece cu sora ei înstrăinată. Tonul era mai impersonal, detaliile tot mai puține despre soțul bețiv și fetele apropiate de vârsta critică. Olga, la rândul ei, se întristă, apoi se resemnă, amintindu-și că sora ei a invidiat-o întotdeauna. Pentru delicatețea ei, deși o lua în râs; pentru îndrăzneala ei, deși i-o considera nefeminină; pentru inteligența ei, deși încerca să o eclipseze prin memoria tuturor amănuntelor. Cain și Abel pot fi femei, la urma urmei, își zise.

Se feri să mai treacă pe la d-na Gosselin după incident, deși știa că rămăsese marcată. Madame Chabeau o liniști, consolând-o că biata anticară are problemele ei de sănătate, tușește teribil, așa că e bine să fie evitată. ”Până și eu prefer să mă țin departe, cu virușii ăștia nu știi niciodată. Dar i-am spus de mult că greșește cu antibioticele. Draga mea, eu de treizeci de ani n-am mai luat antibiotice. Anul trecut, credeau c-am să mor. N-am ieșit cinci săptămâni din casă. Fiică-mea aranjase deja la pompe funebre. Cățeaua! Cu siropuri și paracetamol m-am pus pe picioare. Și multe fructe. Dar mai ales usturoi. Sunt singură, așa că-mi permit, zâmbi ea amar. Poate c-am luat de trei ori în viața asta antibiotic. Așa că, dac-o fi să mă îmbolnăvesc serios, un antibiotic în cazul meu va avea efect, spre deosebire de sărmana Gosselin. E roasă toată pe dinăuntru”, șopti confidențial aplecându-se spre Olga.

D-nei Chabeau îi plăcea tânăra din două motive. Mai întâi, pentru că era naivă – văduva era convinsă de asta. Apoi, pentru că o asculta cu atenție, nu tâmp ca babele de la biserică, de nu știai dacă dau din cap că înțeleg ce le spui ori că se bâțâie de neputincioase ce-au ajuns. Madame Chabeau nu-și uitase promisiunea privind poștașul. Demarase chiar în ziua discuției din anticariat demersurile pentru numirea unui poștaș pe postul desființat la moartea d-lui Morel. Vorbise cu directorul regional și cu primarul și îi amenințase că va ajunge la prefect, care-i era nepot de soră. Cu primarul mai avea o răfuială: se plângea de gută și artroză și nu mai voia să candideze. ”Ba vei candida și încă din partea Frontului Național! țipase Chabeau la el. On est chez nous!” Dar primarul întârzia să facă pasul. Însemna să-și trădeze, la final de carieră, partidul din care făcuse parte toată viața. Însemna să-și ridice-n cap treimea magrebiană a localnicilor. ”Neputinciosul, se teme de luptă! Final de carieră! Ce mai carieră de primar, n-a făcut nimic în atâtea mandate! Putea ajunge deputat dacă avea vână! Și acum, când are șansa să facă istorie, se smiorcăie că-l dor toate celea și ascultă de nevastă! Asta-i șansa ei, să-l aibă pentru ea, barem acum, când nu mai e bun de nimic…” D-na Chabeau se sufoca de mânie când își amintea de d-na Thibottais, cauza tuturor relelor din satul lor. Da, primarul n-a fost ușă de biserică. Ei și? Era frumușel, nici acum n-arată rău, doar că s-a învățat plângăcios. ”Prea l-au cocoloșit femeile. Alt fel de nevastă i-ar fi trebuit lui Thibottais…”

Olga nu cerea detalii. Era o altă calitate a ei: nu era iscoditoare. Se mulțumea cu cât i se spunea. Chabeau n-o putea bănui că încearcă să o tragă de limbă. Nici despre trecutul ei, nici despre răposatul, director în Ministerul Lucrărilor Publice și mason, retras la pensie pe malul mării, nici despre familia ei, nici despre avere. De aceea, avea încredere în tinerică și-și ușura sufletul față de ea. Nu știa că Olga o cultivă mai ales pentru a afla noutăți despre Dribal.

Scăpase cu viață, medicii reușiseră printr-o nouă operație să evite paralizia unei părți a corpului, fusese externat, începuse să meargă, cineva îl văzuse în cârje, în oraș, în fața casei lui pline de copii, în curând se va întoarce la serviciu… Bătrâna Chabeau era tot mai nervoasă pe măsură ce se apropia campania electorală, în care Thibottais ezita să se înscrie, iar Olga era tot mai tensionată la gândul că se apropie ziua în care Dribal va opri scuterul în fața ei și-i va rânji arogant. Chabeau era în conflict mocnit cu primarul și unul pe față cu familia, Olga era în război la distanță cu poștașul și în altul tot mai gălăgios cu soțul ei.

În casa liniștită de pe deal răsunară primele strigăte, apoi țipetele și lacrimile deveniră regula. ”Te-ai molipsit de la burghezele alea bătrâne, cu migrenele și acreala lor!”, răbufnea Silviu, exasperat de toanele nevestei, tot mai dese și mai greu de suportat. Se certau din nimic. Ea plângea și fugea pe malul mării, el se închidea în biroul lui. Nu mai scria nimic de ceva vreme, dar reîncepuse să bea. Și ăsta chiar era motiv de scandal. Nu așa le fusese înțelegerea când renunțaseră la confortul material bruxellez. Un confort pe care concluzionaseră, pe vremuri, că îl plătesc prea scump, cu multă umilință mai ales. ”Nu putem trăi într-o permanentă stare de urgență, pompieri la discreția unor jupâni politruci, să ne treacă viața fără să ne dăm seama”, îi spusese el, într-o seară, când ieșiseră de la serviciu…

Veni martie, cu o lumină rece. Primarul nu mai candidă, așa că socialistul susținut de imigranți ieși primar. Chabeau se închisese în casă zile-n șir, nu numai de mânie, dar și de frica fiică-si. Peste iarnă, bătrâna alunecase în timp ce, fără astâmpăr cum era, mătura zăpada de pe treptele casei. Fusese internată, dar se încăpățânase să se întoarcă acasă. ”Au vrut să mă declare incapabilă, fiică-mea și nepotu-meu! A trebuit să dau test ca să mă întorc la mine! Ce-am ajuns!…” O răniseră adânc și nu mai era atât de războinică. Țineau să o ducă la azil, să poată vinde casa unui dezvoltator imobiliar, care voia să facă o pensiune pentru turiștii ce căutau tot mai mult țărmul acela încă virgin.

Între ele două, lăsară politica deoparte, bântuite de rănile familiale. Olga îi povestea cât de ingrată putea fi sora ei, care-i scria tot mai rar și, atunci, mai degrabă pentru a-i reproșa că nu-i mai scrie ca odinioară. D-na Chabeau asculta atentă. Îi făcea bine să afle că și alte familii au probleme. Îi plăcea mai ales povestea moștenirii bunicii Olgăi. Mama și mătușa ei nu-și mai vorbiseră ani de zile, după ce bătrânii muriseră la distanță de patru luni, lăsând în aer soarta casei părintești. Casa copilăriei Olgăi era abandonată, într-un sat tot mai pustiit de moarte. ”Visele mele sunt populate doar de morți”, șoptise înlăcrimată și d-na Chabeau îi confirmase, punându-și mâna descărnată peste a ei: ”Și ale mele. Dar pe ei nici în vis nu vreau să-i mai văd”. Ei erau fata și nepotul care nu se lăsau, puseseră mâna pe bijuterii, îi controlau contul din bancă și o înghesuiau să le doneze casa, chipurile ca să evite impozitul pe moștenire.

În punctul acela, Silviu îi propuse să se întoarcă pentru câteva săptămâni în România. Olga ezita: n-avea nici un chef să revadă familia ei sau a lui. Era convinsă că numai distanța îi ajutase să rămână împreună și să fie, dincolo de tensiunile din ultima vreme, o pereche trainică. Trecu pe la Gosselin, gândindu-se că n-o văzuse de mult. Ar fi vrut să o roage să o mai viziteze pe Chabeau. Renunță de cum o văzu. Slăbise mult și tușea întruna, cu batista la gură. Anticara o întrebă dacă a văzut monumentul închinat, într-o biserică din Ostende, fiicei ultimului rege al francezilor, Louise-Marie, prima regină a belgienilor. Murise la 38 de ani, din cauza unei bronșite. Și-i arătă o fotografie cu un înger care așeza coroana eternității pe creștetul unei muribunde ce scăpa coroana regală. Gosselin avea obrajii pământii, numai vinele îi brăzdau strident chipul și gâtul. Albul ochilor era gălbui, cu fire roșiatice dizgrațioase. Olga simți nevoia bruscă să iasă din cavoul împovărat de amintirile altor vieți.

Atunci, auzi huruitul scuterului. Oprise în fața magazinului. Ea nu se întoarse, doar se rezemă de masă. Biata Gosselin, pradă unui acces violent de tuse, remarcă: ”Nu vă simțiți bine? Luați loc”. Olgăi i se făcu milă de bătrâna anticară, care mai găsea puterea de a fi bună cu ea. Se auzi clopoțelul. Dribal strigă triumfător: ”Bonjour, madame Gosselin! Bonjour, madame…” Nu o recunoscuse din spate. Se întoarse și-l privi în ochi. Zâmbea nonșalant și se apropia sprijinit într-o cârjă. În cealaltă mână ținea plicurile. Le dădu d-nei Gosselin, care-i ținu mâna în a ei câteva clipe. El îi mulțumi pentru că i-a salvat viața, ea-i spuse, înlăcrimată, că nu-și va ierta niciodată că a folosit trapa aceea, în locul celeilalte, din cămară. ”Era mai la îndemână, d-le Dribal, era mai la îndemână…” Poștașul se întoarse spre Olga. ”Mă bucur să vă revăd, domnule”, îngăimă ea. Bărbatul tăcu câteva clipe. Apoi râse: ”Și eu, doamnă”. Și se duse poticnit spre ușă.

Olga urca panta pedalând cu greutate. Îi răsuna în cap râsul neobrăzat de sănătos al tânărului: ”Și eu, doamnă!”… ”Hai să plecăm cât mai repede! M-am mai gândit, ai dreptate, ne va prinde bine să plecăm un timp!”, îi strigă ea soțului, de cum ajunse acasă.

Se bucurară, în România, câteva săptămâni, de soarele unei primăveri calde, neobișnuit de frumoasă pentru ei, aclimatizați pe țărmul Atlanticului. Dar se întristară văzând că lucrurile mergeau tot mai rău în țara lor și că oamenii, chiar și rudele, erau tot mai reci și mai străini, uneori chiar ostili. Discuțiile se purtau, de regulă, în jurul copiilor. Un subiect preferat pentru familiile care se mândreau cu reușitele odraslelor sau etalau ca pe o rană dintr-o bătălie necazurile făcute de vreunul mai neascultător.

”Nu s-a schimbat nimic”, murmura Silviu în drum spre casă, după câte-o cină ce se încheia cu o tăcere penibilă, așternută când Olga se decidea să pună capăt seriei de întrebări fără jenă despre lipsa copiilor. ”Din egoism. Ne iubim încă prea mult ca să mai fie loc și timp pentru altcineva.” Și-l lua de mână, zâmbind îmbujorată. Nevestele-i priveau cu mirare ostentativă, care făcea imediat loc unei indignări greu reprimate. Totul, însă, se revărsa curând asupra soților ce se pierdeau în interminabilele discuții politice. Una chiar își apostrofă bărbatul de față cu ei: ”Ai văzut ce înseamnă romantism?” Olga rămase convinsă că verișoara ei își privise până și copiii cu ură în clipa aceea.

Din păcate, gândurile le fură abătute curând de ceva mult mai grav. Silviu nu se simțea bine. Inițial puseră starea lui pe seama mâncării tradiționale, mustind de colesterol și însoțită, cu prilejul atâtor revederi, de multă băutură. Nu mai era obișnuit cu excesele. Făcu niște analize, ca să se liniștească. Verdictul veni aberant, brutal, fără drept de apel: cancer. Fu internat imediat și operat. Încercară câteva ședințe de chimioterapie. Slăbise brusc, era cadaveric, îi căzuse aproape tot părul și nu se mai putea ridica din pat. Se văita continuu de dureri groaznice. Muri mai repede decât s-ar fi așteptat cineva, într-o noapte, într-un spital sinistru.

Olga simți că-i fuge pământul de sub picioare, că lumea se termină deodată, tocmai când mai erau atâtea de făcut, de spus, de simțit. Rudele și prietenii de odinioară se mobilizară și o ajutară cu înmormântarea. Abia în zbor spre Paris se dezmetici, disperată să se agațe de marginea unui mormânt, pentru a scăpa din bulboana ce comprimase aberant despărțirea. Se întrebă dacă el n-ar fi vrut să fie îngropat pe malul mării. Vorbiseră deschis despre moarte, el parcă încercase, fiind mai in vârstă decât ea, să o pregătească, dar nu ajunseseră niciodată la detalii. Și nu luaseră în calcul o despărțire atât de grabnică, fără nici un avertisment.

Olga plânse zile și nopți la rând, în casa ce veghea marea din punctul cel mai înalt al dealului. Fiecare detaliu al casei îi amintea zâmbetul lui, mâna lui, sunetul tastelor apăsate energic, vocea lui cerând prânzul. Era o liniște insuportabilă, iar marea nu făcea decât să o amplifice.

Într-o după-amiază, pe țărm, lăsând briza umedă să-i biciuie lacrimile, realiză că viața ei a rămas un vid imens, un vid ce se așternea înaintea ei și cu care nu știa și nu voia să facă nimic. Nu avea nevoie de acest gol, nu era pregătită pentru el.

O căută pe d-na Chabeau. Casa era în renovări. Înțelese de la distanță, văzând agitația de pe schele: o duseseră la azil. Gosselin îi povesti cum o convinseseră, după săptămâni de certuri aprinse, să semneze actul de donație, cu promisiunea fermă că o vor lăsa să moară în casa ei. A doua zi, o urcaseră cu forța în mașină. Cât despre anticară, se simțea mai bine, supraviețuise bolii.

În drum spre casă, Olga se opri în fața casei d-nei Chabeau. Urcă ezitant în salon. Era gol, nu mai rămăsese nimic. Luaseră tot mobilierul. Doar un scaun vechi, cu picioare arcuite, rămăsese în mijlocul camerei. Încercă să reconstituie din amintiri atmosfera: mirosul de ceai de verbină ori fenicul, aroma de levănțică dinspre dormitor, muzica lui Haydn în fundal, liniștea din timpul Simfoniei de Adio. Mirosea a tihnă la madame Chabeau. Și nu era tihna sfârșitului, ci a unei ființe împăcate.

Ea, prietena ei din alt timp, o învățase ceva atât de necesar unei femei. Urcând dealul spre casă, pe lângă bicicletă, Olga încetini pasul. Respira greoi, trebuia să o ia mai încet. Îmbătrânea. Dar se simțea pregătită. Madame Chabeau îi arătase că o femeie singură trebuie să fie o lumină distinsă prin lume. Chiar dacă va fi o văduvă căreia nu-i va mai scrie nimeni și care-și va primi pensia pe card, pentru că satul nu mai avea poștaș, după ce Debril își ceruse transferul.

(sursa foto: calatorii.ha-ha.ro)