Sunt un decor care te-a iubit

Ana vine din ce în ce mai rar, mă schimbă cu ură, uneori mă împinge brutal şi în momentele alea îmi simt oasele putrede. Mă dor. Au devenit ca stâlpii mâncaţi de carii, ai caselor vechi. Am ajuns o carcasă sub care toate, dar mai ales zilele mele se macerează. Ca o baltă secată sub soare, cu peşti morţi în ea, năpădită de resturi de alge urât mirositoare. Aşa sunt azi. Provoc silă.

O simt pe Ana stăpânindu-se să nu mă strivească, aşa cum strivea în tinereţe gândacii care ne mişunau prin garsonieră, mai ales noaptea, când umbrele intrau prin perdele şi se făceau lungi, lungi şi umede cât înlănţuirile noastre pătimaşe de atunci, cât aşteptările mele de acum, când am sentimentul că toate beznele lumii mă tânjesc şi vor să mă deşire. Nu mai am de mult putere să-i reproşez ceva, iar ea nu mai face de mult eforturi să salveze aparenţele. Îmi curge pe barbă zeamă de la o piersică prea coaptă. Mâinile îmi sunt rigide ca nişte crengi vechi. O albină îmi dă târcol. Muştele mi se aşază după amiezele pe pleoape. Sunt un decor pe care se pune praful şi tăcerea.

Apropierea de moarte mi-a adus o resemnare zdrobită. Aş vrea să îi cer Anei iertare, dar nici eu nu mă mai pot ierta. Fiecare zi în plus e un calvar fizic pe care îl trăiesc şi îl provoc. Am depăşit perioada furibundă a inacceptării, când orice semn de viaţă senină din preajmă mă scotea din minţi, în vreme ce eu zăceam şi mă uscam. Cerşeam milă, acuzând. Împovăram. Îi găseam pe ceilalţi responsabili pentru abisul în care mă prăbuşeam. Stăteam la pândă, contorizam timpul din vieţile lor, ca şi cum aş fi putut să aspir din el energie și să-l adaug vieţii mele care trecea. Până am înţeles că nu aveam de ce să mă simt părăsit. De fapt, eu mă părăseam pe mine şi nimeni nu putea întrerupe această plecare în care eu singur trebuia să rămân la fereastra vieţii mele şi să îmi flutur o batistă iluzorie. Am fost cândva om într-un corp cu înşiruiri de vene şi de sânge şi de respiraţii corecte. De ce m-aş plânge că nimic nu e veşnic?

Calvarul Anei îmi e dureros. Scârba ei prost disimulată nu mă mai revoltă. O simt şi o înţeleg. Știu că şi ea aşteaptă la fel de mult ca mine să mor. Are dreptate. Ar trebui sa am curajul să ies din viața mea neînfrânt. Nu pot. Mă las zdrobit și frământat sub picioarele vieții ca un pământ viu în care mă voi întoarce și voi rodi.

Ana e încă tânără, deşi mi-a spus de sute de ori că tinereţea i s-a irosit şi că viaţa ei lângă mine a fost ca un crin tăvălit. Poate că aşa şi e. Mă împovărează uneori că nu am putut să-i fiu un soţ mai bun şi că această căsnicie a ars ca o întâmplare presărată cu multe zile letale pentru dragostea noastră. Nu am avut nimic în plus sau în minus faţă de alţii. Am trăit asemenea tuturor, cu suişuri, minciuni, slăbiciuni şi coborâşuri. Nici acum nu ştiu ce chimie nebună îi îndepărtează şi îi apropie pe oameni unii de alţii.

Uneori, când durerile mă amorţesc şi zac singur în camera asta în care toţi uită să stingă lumina, şi când lumina mă doare ca un cuţit băgat pe sub pleoape, mă gândesc la lucruri pentru care nu am avut niciodată vreme cu adevărat. Aş da timpul înapoi şi aş încerca să fac din fiecare secundă a mea o linişte cu ape verzi şi tulburi, în care să mă scufund şi să mă las târât, căci zbaterile în care am tot fost nu mi-au folosit la nimic. Nu las nimic esenţial în urmă. Nimic care să nu se dărâme sub picioarele timpului şi ale uitării. Fericirea, dacă există cu adevărat, nu e un drum pe care să îl cauţi sau să îl aștepți cu înfrigurare. E în tine, sau nu. Poţi fi fericit și numai dacă pui buzele pe locul de unde iubirea ta a băut înainte, din aceeaşi cană. Dacă foşnetul rochiei ei în cădere ţi-a intrat ca o obsesie în auz şi şi-a făcut acolo culcuş moale. Dacă mâna ta a atins, în trecere, pielea ei. M-am cutremurat şi m-am îmbolnăvit de câteva ori în această viaţă de senzaţii cărora n-am ştiut să le spun altfel decât iubire. Sunt recunoscător. Eu am numit asta fericire. Restul nu mai contează. Restul e neruşinarea de a crede că trebuie să primeşti trăire ameţită şi înaltă în fiecare zi. Nu! Trebuie să o descoperi! Ea e mereu în tine, dacă o vrei. Plec cu această convingere, că darurile vieţii sunt copleşitor de frumoase doar atunci când nici măcar nu eşti pregătit pentru ele.

Poate că Ana e încă frumoasă. De când iubeşte pe altcineva, e chiar mai frumoasă decât am reuşit să o fac eu vreodată în braţele mele. Sau poate a fost mult mai frumoasă decât am văzut-o, dar în ultimii ani eu nu am mai avut ochi pentru ea. Am iubit o altă femeie cu disperarea bărbatului care se mai vrea fecund şi se prinde, în amurgul vieţii, de pulsațiile unei pasiuni ostentative, traumatizante. De fapt, îmi refuzam sfârşirea tot mai venindă. De fapt, refuzam să învăţ să mă las locuit de un bătrân amorf, despre care ştiam doar că mă va înlocui cu nostalgii şi amintiri despre senzaţii rămase mereu şi mereu tot mai în urmă. Azi nu mai ştiu care dintre noi doi a făcut primul pas spre plecare. Ştiu doar că am trăit intens până la durere şi că mi-a fost frumos în viaţa mea, chiar şi atunci când mi-a luat înapoi toate darurile.

Camera e mereu plină de mirosul meu acru. A intrat în pereţi o duhoare pe care şi mie mi-e uneori greu să o suport. Ana deschide ferestrele larg, de cum intră, iar mirosul meu se duce în valuri spre crengile plopului din faţa ferestrei, cel care adăposteşte porumbei şi vrăbii, laolaltă, şi îmi ţine de urât în zilele lungi, prea lungi.

Aud venind de afară vuietul vieţii libere, dezmățate. Claxoane, nervi, îndrăgostiţi, plânsete, urlete, sudalme, precupețe. Sunt milioane de frunze pe pământ care se izbesc unele de altele, freamătă şi îşi caută echilibrul. Le ascult cu încordarea celui care abia acum descoperă splendoarea celor mai neînsemnate dintre lucruri. Undeva, departe, cad apele cascadelor şi năruirea lor umple aerul de aburi subţiri, care ar fi putut, pe vremuri, să îmi intre până în marginea sufletului şi să taie acolo felii din mine. Dar n-am ştiut că abia în lucrurile neînsemnate stau cele mai adânci alinări şi uimiri. Peste tot înfloresc dimineţi în care se năpustesc cuvinte şi seminţe şi semne de splendoare. Toate astea sunt în mine acum, căci abia acum am răgazul, tragismul și nesăbuința să le simt măreţia și să mă las sfârtecat de durerea pierderii lor.

Îţi las aceste gânduri pe noptieră, viaţă a mea. Când o să mă îngropi de tot, să ştii doar, înainte de a arunca peste mine cu bulgări, că mi-ai fost mai dragă când te-am pierdut decât oricând. Şi că îţi mulţumesc că m-ai primit în zilele tale să îţi fiu mic slujbaş, pe când eu, în nebunia mea, credeam că ţi-am fost stăpân. Iată-mă în mâinile tale, moale, dureros şi inert ca un prunc în somn. Îmi curge pe barbă zeamă de la o piersică prea coaptă. Îmi dă târcoale o albină şi muştele se aşază pe mine în toiul zilelor. Încă te gust, încă te văd, încă simt. Sunt un decor. Un decor care nu știe de ce te–a iubit, dar care abia acum înțelege…

Foto: Camelia Radulian