Memoria și uitarea

Cel mai recent roman al lui Varujan Voganian prelungește câteva teme din anteriorul Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri și păstrează tonul dramatic din Cartea șoaptelor. De data aceasta, inextricabilele istoriei se țes în jurul unui personaj ambiguu, ca tipologie, așa cum ambiguu e considerabilul interval de timp pe care-l traversează. Saga unui neam, adică ceea ce aveam în Cartea șoaptelor devine, acum, saga unui individ exponențial pentru neamul său, într-un anume decupaj cronologic, de unde simfonia parcursului micii și marii istorii.

Matei Visarion, protagonistul din Copiii războiului (Polirom, 2017), e, de-a lungul a peste șaizeci de ani, pe rând: copilul din flori al unei mame românce și al unui soldat german surprins în drum spre casă, scăpat catastrofa frontului sovietic, în 1944; ofițerul de securitate care, recrutat în ciuda originii ”fasciste” (era necăjit de ceilalți în copilărie chiar cu eticheta de ”nemțălău”), vânează în anii 1950 partizanii anticomuniști din Făgăraș (neizbutind, totuși, să-l prindă pe mult-vânatul Ion Gavrilă Ogoranu); îndrăgostitul de tânăra ”burgheză” căreia îi face o percheziție și pe care o înspăimântă fără să vrea cu autoritatea-i nebănuită; milițianul tras pe dreapta de regim, după revolta muncitorilor brașoveni, din 1987; generalul de poliție, după Revoluție, onorat să poarte o frumoasă uniformă cu fireturi aurite, de Ziua Națională, dar și să tragă, după el, un trecut încâlcit, prin vechimea în funcție; bărbatul unei femei căreia îi trimisese soțul la moarte, în misiune, și al cărei copil trebuie să-l crească, pentru a-și ispăși vina. Aceste multiple ipostaze confruntă felii foarte diferite din istoria secolelor XX și XXI, obligându-le să-și dea seamă, reciproc, din punct de vedere moral. Cine pe cine a învins, așadar? Cine e compromis și pentru ce? Cine a plătit pentru fapte presupus greșite și cine își așteaptă încă pedeapsa? Cine merită onorat, cine merită blamat, din care motive? Ce se-ntâmplă cu o lume în care altădată temuții paznici ai autorității statale trebuie să protesteze împotriva statului și să ceară de la el drepturi care-i umilesc? Cele două evenimente care subîntind acțiunea romanului – finalul celui de-Al Doilea Război Mondial și demonstrațiile polițiștilor împotriva tăierilor salariale, din 2010 – arată această paradoxală și inclasabilă inversare a ordinii lumii românești, în numai jumătate de secol.

Și pentru ca lucrurile să devină și mai greu de judecat, intervin alte două teme umane majore: memoria și uitarea. Puse de-o parte și de alta a idealului moral (antitetice, ca proiecții ale adevărului, oglinda și îngerul sunt simboluri redundante, în roman), ele multiplică problematica poveștii și ramifică, prin alte direcții epice, posibilitățile semnificațiilor. Soția generalului de poliție suferă de Alzheimer, de exemplu, iar scrisorile nevăzutului tată către fiii săi, ajunse la destinatari inversați, dezvăluie existența altor ”copii ai războiului”. Ca frați din același fantomatic genitor, ei trebuie să se caute și să-și refacă portretul. Un înger de piatră patronează cerdacul casei unde se află fratele protagonistului, scârțâitul podelelor peste o pivniță localizează exact o anume cameră, o piesă de violoncel ar putea da identitatea ”celuilalt”, iar confesiunile expiatoare sunt posibile doar epistolar. O fastuoasă uniformă de general rămâne, la final, expusă pe pat, goală de trupul pe care era cât pe ce să-l acopere. Toate acestea dovedesc cât de greu e să judeci prin verdicte definitive ceea ce s-a-ntâmplat într-un secol în care memoria și uitarea au funcționat simultan. ”Tâmpit secol”, spune, la un moment dat, un personaj. ”Dar nici cu ăsta de-acuma nu mi-e rușine. Secolul douăzeci nu se mai termină odată și secolul două´ș´unu s-a terminat înainte de a începe”. Căutarea identității proprii, căutarea tatălui, a fratelui, a certitudinilor, a reperelor, căutarea salvării, într-un cuvânt, sunt tot atâtea teme ale unui roman ce rediscută istoria unui om și a unei lumi, deopotrivă, așa cum o arată asocierea celor două substantive din titlu. De aici, poate, predilecția multor personaje de-a vorbi apoftegmatic, uneori grav, alteori ironic-hazliu, lansând mereu sentințe ale unei înțelepciuni care nu se predă în niciuna dintre școlile oficiale. ”Nu, băiete, n-are rost să-l cauți”, spune, iarăși, un personaj despre intenția de a găsi un tată pe care nu l-a cunoscut niciodată. ”Noi suntem copiii mamelor noastre. Tatăl nostru este războiul. Câtă vreme o să trăim, se cheamă că războiul acela nu s-a încheiat. Ca să nu-ți mai zic că mereu s-au născut și se nasc alte războaie și alți copii ai războiului, prin Coreea, prin Indochina, prin Africa, prin Orient. Fiecare cu mama lui. Pentru noi toți tatăl e însă unul singur. Și pe el n-ai să-l găsești”. Nici fascismul, nici comunismul, nici democrația, va să zică, n-au fost capabile să instaureze o dorită normalitate, într-un secol care se pretinde a fi depășit toate asperitățile ideologice.

Fără mânie și părtinire, cum se spune, povestea imaginată de Varujan Vosganian îi lasă cititorului onoarea de a da verdicte morale asupra oamenilor și faptelor prinse în ecuația epică. Ceea ce-nseamnă că îl obligă să conștientizeze privilegiul unei poziții ”din afară” și îi acordă o libertate pe care personajele sale nu prea au avut-o. Dens, epic și simbolic, întins, ca dimensiune, cu povești care se întretaie și-și schimbă mereu configurația, în funcție de noile dezvăluiri, cu o scenografie muzicală și picturală demnă de o tragedie greacă (un tablou și o piesă simfonică, ambele clasice, constituie refrenele imaginare), Copiii războiului e un roman old fashion care dovedește, încă o dată, maturitatea deplină a unui scriitor în forță.

(text apărut în ultimul număr al revistei ”Convorbiri literare”)