Antiraport

Întotdeauna am simțit nevoia unui prieten căruia să îi pot spune totul, dincolo de orice canoane și prejudecăți. Cine n-a dorit asta, cel puțin în copilărie? Ei bine, copilul din mine o dorește și acum, chiar dacă de obicei, după câte o perioadă de entuziasm, îi sunt zdruncinate speranțele. De ce simt eu că un prieten m-ar înțelege mai bine decât o amică? În ciuda tiparelor care ne declară divergenți, cu tipuri de gândire diferite, de pe planete diferite chiar? De ce mă irită gândul că eu aș fi de pe Venus, iar bărbații de pe Marte? Nu doar dintr-o revoltă feministă (deși, da, Dana, și tu poți!), dintr-o negare a unei atât de cunoscute împărțiri în caste (mai puțin stricte, e drept, ca pe vremuri, dar cu nevăzute ziduri existente încă), ci dintr-o dorință implicită de a comunica, de a înțelege și de a fi înțeleasă fără interpretări colaterale, fără rest. De ce mă încăpățânez să cred, negând principiile freudiene, că există prietenie adevărată și fără atracție fizică, fără apropiere fizică chiar? Că există comunicare adevărată? Doar am pățit-o, de atâtea ori… Ei bine, mai încerc o dată, Daniel, și-o să-ți spun ție (la cerere – ți-ai făcut-o!), vrei nu vrei, mult prea multe.

Există puține persoane cărora să fiu tentată să le dezvălui din prima ceea ce cred cu adevărat, față de care să am o empatie care să nu aibă nevoie de explicații suplimentare, o încredere primordială. Faci parte, involuntar, dintre aceia, Daniel. Și, da, internetul ajută – culmea! – la o apropiere (uneori iluzorie), la fluența comunicării. Mi-e mai ușor să scriu știind că nu îmi cunoști prietenii și neprietenii din viața reală, că nu știi ce am mâncat la prânz și dacă mă doare sau nu capul, că în mintea ta sunt importante doar ideile mele, nu și faptul că rareori port roșu. Și scriu gândindu-mă că undeva la capătul liniei e cineva (și nu oricine!) care înțelege. Nu va trebui să fii de acord cu mine, nici măcar eu nu sunt întotdeauna. Polemizează, ceartă-mă, scutură-mă, trezește-mă dacă e cazul! Sunt, deocamdată, în avantaj: citindu-te, cunosc ceea ce ai dorit să îmi dezvălui, ești mai previzibil, îți știu niște repere și tipare. Desigur, văd partea de deasupra a aisbergului, dar e un început. Știu că există Tiggy și peștii.

Nu mai dau demult verdicte în ceea ce privește relațiile interumane, o prietenie adevărată e rară și prețioasă, nu pot prezice dac-o fi sau nu să fie, între noi. Diferențe există, majoritatea în defavoarea mea. E drept că sertărașele din creier fac toți banii… Îmi sunt de ajuns apropierile de idei și principii pe care le-am descoperit între noi, și bucuria de a putea scrie (chiar și bălării) fără să fiu pedepsită de o privire contrariată sau plictisită (pentru că n-o să o văd ), fără să mă simt anacronică.

E, cu adevărat, o provocare să scrii știind că „te citește” criticul literar. Cred că e răzbunarea profesoarei mele de limba română din liceu, care ne dicta comentarii literare din reviste savante și era extrem de mulțumită dacă le debitai pe de rost. Iar eu, rebela, refuzam să spun altceva, chiar și la răspuns, în afară de părerile mele referitoare la operele literare și mă gândeam de ce or fi mai bune ideile altora decât ale mele. Ale criticilor literari, adică. Acum, privind retrospectiv, mă întreb dacă nu cumva în vremea aceea s-o fi revoltat criticul literar din mine, iar eu l-am ignorat și l-am înăbușit din fașă. Iată, îmi veni rândul: o să scriu texte, care vor fi puricate și notate, criticate… Dar nu mă las, căci îl am pe don Quijote în vene, iar mori sunt destule.

En garde, Daniel!

(sursa foto: funnyjunk.com)