Simona Preda 
– Simona Preda în dialog cu Răzvan Mazilu –
„Niciodată nu mi-a plăcut să mă plâng și să arăt ceea ce se află dincolo de această cutie magică – cutia scenei – dincolo de care publicul nu trebuie să știe nimic” – afirma cu ceva timp în urmă coregraful și dansatorul Răzvan Mazilu. Îl invit așadar să ne povestească despre numeroasele personaje pe care le-a interpretat și creat și care, de-a lungul anilor, au populat această cutie magică- scena. Mărturisesc la rândul meu că Răzvan Mazilu a primit cu toată deschiderea propunerea acestui dialog și nu pot să nu remarc la acest om – parcă el însuși personaj în boema bucureșteană – căldura și zâmbetul frumos…
Cum se realizează de fapt această transformare. Cum se pregătește un artist – în cazul de față dansatorul Răzvan Mazilu – pentru a interpreta un personaj anume?
În cazul unui spectacol a cărui premieră a avut loc recent și în care și joc/dansez, întâlnirea cu momentul ridicării cortinei se face cu mare emoție – în sensul unei neliniști – senzația aceea de „fluturi în stomac”. Toata ziua, încă de dimineață, ba chiar cu o seară înainte, funcționez doar după un ritual al meu care mă ajută să simt, să exist în „sosul” spectacolului. Iată, după mulți ani de teatru, momentul ieșirii la public îl consider o mare responsabilitate. Concret, nu deschid televizorul, mă păzesc de tot ce știu că mă încarcă negativ, ascult la nesfârșit muzica din spectacol, îmi refac „filmul” ultimei reprezentații gândindu-mă ce aș putea îmbunătăți, nu mănânc excesiv, simt nevoia să vorbesc și să relaționez cu partenerii de scenă. Ajung la teatru foarte devreme, apoi urmează ritualul machiajului, a cărui mască mă apropie de personaj. Și încerc să mă bucur, conștientizând miracolul iluziei scenice, norocul, șansa de a mă afla pe o scenă. Personajul nu e ca o haină pe care o iei de pe umeraș și cu care intri imediat în scenă, apoi o lași din nou la garderobă. Și după spectacol mai stau mult în cabină, mă recompun greu. În cazul spectacolelor mai rodate sunt un pic mai relaxat poate pentru că îmi știu deja ritmul efortului fizic, pentru că mijloacele le am la îndemână, dar la fel de responsabil.
Toate aceste personaje interpretate sunt părți, frânturi ale eului propriu? Toate recompun și reconstruiesc într-un fel firea în devenirea unui dansator? Cum alegeți un personaj pe care urmează să îl interpretați?
Inevitabil, în fiecare personaj sau apariție scenică – dacă vorbim și despre dansul de factură abstractă – pun cât mai mult din viața mea, din experiența mea, din sinceritatea mea, din trecerea mea prin viață. Mai ales că mi s-a tot spus – și afirm asta fără urmă de vanitate – că personajele mele se întrepătrund cu persoana mea într-un soi de Imago recognoscibil și foarte personal, în care eu caut, evident, autenticitatea. Și caut, evident, adevărul personajului și rostul meu acolo, pe scenă.
Cât este de important ca spectatorul să își regăsească părți din propria sa viață sau personalitate în personajul interpretat pe scenă?
Este cel mai important lucru. Dacă spectatorii nu se regăsesc în ceea ce se desfășoară sub ochii lor, atunci putem să tragem cortina, să stingem lumina și să plecăm acasă. Teatrul/dansul e cu oameni, despre oameni. O formă de meditație. Împreună cu publicul medităm asupra propriilor noastre probleme, vise, dorințe, spaime, emoții, senzații.
Mi-ar plăcea să ne povestiți care sunt trăsăturile pe care le-ați simțit și cu care ați rezonat la anumite personaje pe care le-ați interpretat… Unele dintre personaje au existat cu adevărat, unele sunt personaje literare, unele sunt plăsmuiri ale scenei, ale cabaretului, poate propriile dumneavoastră plăsmuiri…
Apropierea și chiar fascinația față de un personaj sau față de o idee care capătă corp fizic pe scenă, se produce la nivel intuitiv, pur si simplu îmi place, îmi spune ceva, îl consider ofertant fără să știu exact de ce… apoi încep să analizez, să descompun, să mă documentez… E adevărat că aproape toate rolurile mele sunt într-o zonă de estetism decadent pe care uneori am ales-o singur, aflat în căutarea unui Paradis iluzoriu, alteori îmi pare că m-a ales ele pe mine.
Un Dorian Gray seducător și strălucitor, care domină scena sofisticat și baroc. Un personaj puternic și superior și totuși, atât de vulnerabil… Cum a fost să interpretați, să dați viață personajului lui Oscar Wilde?
O mare provocare, o mare șansă. Cu Dorian am în comun doar gustul pentru estetic, în rest, căderea personajului, cufundarea în rău, în păcat, pactul cu diavolul – toate acestea fac parte dintr-un construct în care mi-am pus la bătaie toata fantezia creatoare și imaginația, ajutat și condus, evident, de regizor. Pentru mine, Dorian a venit la treizeci de ani, și mi-am spus, la început, că a venit puțin prea târziu, apoi mi-am dat seama că, dacă l-aș fi interpretat la douăzeci de ani, mi-ar fi fost mai greu să îl înțeleg, să iî pătrund toate tainele, pragurile și nuanțele în așa fel încât să nu rămână doar o coajă, o efigie blondă, edulcorată.
Vorbim și despre Marlene, pusă în scenă în Grecia?
Marlene este primul musical montat și prima experiență a lucrului ca regizor-coregraf într-o țară străină. Se întâmpla în 2005, când în Grecia era foarte bine iar teatrele particulare erau nenumărate și se făceau lucruri interesante. Se pare că „marile personalități feminine” este una dintre temele mele preferate: femei puternice, influente, avangardiste, teribiliste, fascinante, așa cum a fost și Marlene Dietrich, căci despre ea era vorba în musicalul montat la Atena. Un spectacol creat într-un teatru mic, de buzunar, cu o scenografie în alb și negru ca un film vechi, cu o Marlene fragilă și angoasată, în interpretarea unei actrițe importante din Grecia, Dimitra Hatupi. Un text pe care aș dori să îl reiau, să îl montez și în România. Pentru că spectacolul s-a bucurat de succes, am reiterat lucrul cu artiștii greci puțin mai târziu, în 2010, când am montat When She danced, piesa lui Martin Sherman despre o altă femeie care a schimbat lumea, Isadora Duncan…
(foto: Alex Nelu)
