Flaviu George Predescu 
În dup-amiaza asta iarăşi am trăit ca un fel de revelaţie. Aparent de la o nimica toată. Am ieşit de la sala de sport după ce se isprăvise ultimul tunet al unei frumoase furtuni de cireşar. Am intrat în maşină şi apoi am deschis geamul să simt din nou aerul. Era miros de ploaie amestecat cu miros de tei. Frumos, mi-am spus.
Mă pregăteam să intru pe Calea Victoriei şi nu mă mai săturam de aer. Am început o poezie „tip sms”. Mi-am luat aliată culoarea roşie a semafoarelor şi încercam să reproduc ce simt. Nu am reuşit, aşa că m-am oprit.
Toate picăturile de apă parcă aveau raze de soare pe dinăuntru. Frunzele erau translucide şi filtrau cu verdele lor crud lumina razelor de soare. O biserică era doar pe jumătate luminată de același soare. Oamenii rămăseseră să se adăpostească pe scările ei, căci la nici un kilometru de locul de unde plecasem, ploua. Ploua cu soare.
O fată stătea în faţa semaforului de la Muzeul de Istorie al României, acel semafor care se activează numai dacă apeşi pe un buton, aşteptând şi nu prea, verdele. O ploua pe păr şi picăturile îi alunecau pe obrajii curaţi de domnişoară. Deşi eu eram în maşină şi ea pe marginea Podului Mogoşoaiei, parcă i-am simţit parfumul. Iluzie poetică, mi-am spus.
Am mers mai departe, am dat prioritate la toată lumea, am lăsat şoferii să schimbe banda, să intre în faţă. Pe la Curtea de Apel, cum vii din Piaţa Constituţiei, unde se revarsă Calea Victoriei, câte intersecţii, atâtea „priorităţi” am dat. Nu mă grăbeam, eram absorbit de mirosul de tei şi de picăturile care aveau lumină galbenă în ele.
Am ajuns în faţa blocului şi nu mă mai dădeam plecat. Forfota maşinilor, a tramvaielor şi a autobuzelor era învăluită în apusul unei zile de iunie. Oamenii săreau peste bălţi sau treceau prin ele. Începuse iarăşi o rafală de picături care nu speria pe nimeni. Toată lumea părea că se bucură de acest debut de vară. Dacă te-ai fi uitat în sus ai fi văzut cerul în care, probabil, Dumnezeu oferea o recepţie într-una din marile grădini celeste. Acolo, tocmai acolo unde iubirea îşi are sălaşul, unde câmpiile infinite nu sunt decor, ci realitate. Chiar acolo unde nu este nevoie să cauţi căci se ştie exact ceea ce doreşti.
Totul era probabil un dans la ora aceea şi Dumnezeu sorbind dintr-o ceaşcă de ceai a spus: „Să plouă cu soare! E acel timp al zilei în care mă voi răsfăţa şi voi interveni şi-n suflete, să văd dacă mai am putere!”. Şi încruntându-se în glumă spre un înger care s-a speriat, a şi fărâmiţat un praf care în drumul spre Pământ s-a prefăcut în flori şi-n gânduri bune.
Am înţeles. Tocmai de aceea rămăsesem ţintuit în faţa blocului, unde mă bucuram de zgomotul urban. Am realizat că totul e de fapt magie. Doar noi o refuzăm, desigur. Noi şi numai noi fugim cu bună ştiinţă de tot ce este viu. Ne căutăm intimitatea în „siguranţă”. Ori siguranţa este atât de e efemeră şi fragilă, încât tot noi suntem aceia datori s-o construim. Apoi, de prea multe ori, ne căutăm plăcerea numai în trupesc. Uitând că dragostea este întâi şi întâi mentală.
……………………………………………………………………………
Şi florile… Chiar ieri citeam din Freud, fără să fi ştiut, că tocmai floarea este cea mai intimă parte a plantei. Florile au un rol esenţial în conservarea iubirii pe pământ. Nu procedura oferirii lor la… începuturi, din când în când, sau la aniversări, ci gândul că există. Uriaşul sentiment că o floare, aşa fragilă cum e ea, poate schimba destine. Şi multe flori chiar au schimbat multe destine.
Aşa-i şi poezia, privind-o din această perspectivă. Pe cât pare în ochii multora de insignifiantă, pe-atât şi ea e un motor uriaş care menţine viaţa pe pământ.
Imaginaţi-vă viaţa fără aceste simboluri, pe care dacă le-am avea des şi le-am putea atinge când poftim, le-am ieftini şi desconsidera apoi. Aşa am face şi cu Dumnezeu. Căci după flori şi poezie, există Dumnezeu, deasupra lor. Acelaşi care azi cernuse acele picături care aveau căldura maiului trecut în ele. Noi nu vom înţelege prea curând nevoia de mister pe care o are viaţa pe pământ. Vom căuta să născocim şi să negăm, vom rupe, smulge, bate, arde, numai ca să aflăm ceva care, dezvăluit, nu ne va ajuta. Nu căutăm să protejăm, să ocrotim, tot ce ne poate fi de ajutor sau argument. Mai bine ieftinim, banalizăm orice în goana noastră, obsedaţi de comparaţii şi statistici, roşi de invidii. Ne tulburăm uşor şi n-ar fi o problemă de am lupta cumva să ne învingem asta. Dar nu o facem.
Căutăm multiple explicaţii tot în alţii şi-n parcursul lor aşa cum şi suprema fericire, cuvânt care acum îmi pare un vultur fără pene, umil şi necuprinzător, ce stă captiv în cuşca aurită a aşteptării. Şi pe „această” fericire o vedem venind prin oameni, nu prin experienţe.
Oare pe noi când ne-om bârfi? Fiecare pe sine. Când ne-om trăda? Fiecare pe el însuşi. Când ne-om minţi? Şi tot aşa, să exersăm acest supliciu pe propriul suflet pentru a înţelege în definitiv că nu servește nimănui acest război pe care îl alimentăm cu ură, a cărei flacără miroase, nu a focul dat nouă în scopul cel mai nobil de către Prometeu, ci a putreziciune.
Avem nevoie de iubire. S-o spunem răspicat şi să ne-o asumăm. Dar pentru asta e necesar să ne cunoaştem mult mai bine. Să căutăm, nu cu intransigenţă, ci cu înţelepciune, să ne cunoaştem tainele şi propriul fel de a iubi. Găsind răspuns în noi, vom şti sigur adresele ce se găsesc în alte destinaţii şi drumurile vor veni, nu se vor depărta de noi. Căci şi iubirea odată avută, de nu avem puterea să o ţinem, păleşte în faţa primelor tentaţii ce par a oferi mai mult, mai bine. E o pedeapsă grea şi tulburarea, căci linişte nu lasă celui ce o are. Iubirea nu e astfel numai inimă şi viaţă. Este chiar şi arbitru al luptei zilnice pe care o ducem noi cu noi.
Bucureşti, 3 iunie 2013, extras din „Poetul merge mai departe – eseuri despre iubire de Flaviu George Predescu”, Eikon, 2013, Cluj Napoca
(sursa foto: beauty-love-wisdom.blogspot.ro)
