Parisul și patriotismul

Știa Nicolae Ceaușescu ce știa atunci cînd a luat dreptul românilor de a călători în străinătate, mai cu seamă în „putredul Occident”. Desigur, pe hîrtie și în teorie zburdai pe harta continentului, numai că în practică lucrurile stăteau puțin diferit. Cei mai norocoși dintre noi ajungeau la Varna, într-o țară vecină și prietenă din lagărul socialist.

Cu trei ani în urmă, grație unei burse postdoctorale oferite de Uniunea Europeană și Academia Română, am avut șansa de a sta două luni la Paris. Și îmi exprim din nou gratitudinea față de intelectualii (criticul Eugen Simion și prozatorul Virgil Tănase) datorită cărora am putut descoperi Franța profundă și modelul de patriotism veritabil pe care ea îl dă.

E un patriotism de substanță, nu retoric, și plasat la antipodul celui izolaționist, conspiraționist și paranoid al „Geniului Carpaților”. Iar de curînd, o altă lună – de vacanță – petrecută la Paris, în Bretania, pe Valea Loarei și în sud, la Frontignan, m-a făcut să regăsesc conturul mai vechilor observații, privindu-i pe francezi nu numai la lucru, ci și în săptămînile lor de concediu și destindere.

Mă refer, firește, la acei francezi care au rămas acasă pe timpul vacanței – întrucît foarte mulți pleacă din Franța în august și-și petrec concediile unde le poftește inima. Parisul, în august, este aproape golit, majoritatea covîrșitoare a pietonilor, bicicliștilor, motocicliștilor, automobiliștilor fiind reprezentată de turiști. Aceasta dă o paletă și mai exotică unei configurații rasiale de o mare diversitate. Parisul, ca și New York-ul, l-ar vindeca de rasism într-o singură zi pe orișice om de bună credință intoxicat cu clișeele străinului culpabil. Prima „învățătură” a Occidentului aceasta este: nu contează de unde ești. Nu trebuie să-ți fie rușine cu tine însuți și cu apartenența ta. Nu trebuie să te ferești să-ți vorbești limba. Epoca în care categorisirea ca metec era frecventă a apus.

Iată o șansă istorică pentru est-europeni în general și pentru români, în special. Sentimentul vîrfurilor din generațiile noastre mai vîrstnice era unul de zădărnicie. Oricît de performant ar fi fost un intelectual ca intelectual și un scriitor ca scriitor, Cortina de Fier a războiului rece îi hotărîse soarta și îi fixase limitele. Compartimentarea aceasta etanșă nu putea fi lăsată în urmă decît prin exil (Monica Lovinescu) ori prin operă de sertar (Ion D. Sîrbu).

Ultimul deceniu, cu România membră a Uniunii Europene, schimbă complet perspectiva; și, mai mult decît atît, o creează. Nu mai ești european prin apel la interbelicul de aur sau, și mai înapoi, prin refugiu imaginar în epoca lui Carol I; nu mai ești european la modul aspirațional și livresc, cultural și evazionist în raport cu un context macro mizerabil. Ești european efectiv, răsăritean ori occidental, sudic ori nordic, cu drepturi și obligații aceleași pentru toți.

Aceasta comută discuția de pe „destinul” neamului pe asumarea individuală, de pe „nenorocul” românesc pe traiectoria unui subiect. Ești ceea ce faci, ceea ce gîndești, ceea ce muncești, ceea ce scrii – și ești evaluat ca atare, nu prin raportare vag ori explicit-acuzatoare la o categorie. Individul este pus în condiția pe care atîta și-a dorit-o: aceea de a fi responsabil pentru faptele sale. Nu românii sînt de vină pentru că românul X a furat și a fost prins cu mîna în buzunarul altuia. De vină nu e nici măcar românul din „românul X”. De vină este X. În partea cealaltă, luminoasă, a exemplelor, nu românii trebuie felicitați pentru performanțele, la tenis, ale Simonei Halep. Nu românca Simona Halep joacă formidabil tenis. Simona Halep joacă formidabil tenis, iar pe munca ei este ridicol să te împăunezi cu performanțe ale românității Simonei Halep, care, prin elementul comun (românitatea), ar fi, chipurile, și ale tale…

Individualismul acesta salubru merge împreună, în cazul modelului francez, cu o responsabilizare comunitară pe care de asemenea am putea-o încerca. Cetățeanul participă realmente la viața societății sale, implicîndu-se ori de cîte ori are sentimentul că lucrurile nu merg cum trebuie. Societatea presează continuu asupra Statului, obligîndu-l să respecte nu numai legile în vigoare, ci și angajamentele asumate electoral de actualii guvernanți. Șira spinării cetățeanului francez este dreaptă – fie că vorbim despre naționalitate, fie că ne referim la drepturile lui cetățenești. Dreptul la critică este sfînt. Greva, marșul, mobilizarea, solidarizarea și penalizarea simbolică sînt instrumente mereu la îndemînă. Și la acest capitol, e cam mare diferența (încă!) față de modelul românesc, în care un grevist este asimilat cu un bandit, iar un sindicalist, cu un mafiot pretinzînd cote suplimentare de la bieții guvernanți…

Modernitatea franceză, cu o pasiune neobișnuită pentru inovații tehnologice, invenții folositoare pe scară largă, stă într-un raport de echilibru aproape perfect cu vocația patrimonială imediat sesizabilă. Clădirile și monumentele istorice, care la noi sînt lăsate să se ruineze ori sînt vîndute investitorilor interesați de spațiul de sub ele, sînt restaurate și îngrijite, integrate, mai toate, circuitului turistic. Iar jurnaliștii, fie ei francezi ori străini, beneficiază de gratuitate la vizitarea oricărui muzeu, a oricărei case memoriale, a oricărui castel, parc, monument.

Nu-i vorba de costuri, aici, fiindcă a da cîțiva euro pentru un bilet nu înseamnă cine știe ce. E vorba însă despre un respect real, nu simulat, pentru cei care muncesc scriind pentru cititori, informîndu-i, oferindu-le elementele și concluziile unei analize. În felul acesta, istoria și tradiția sînt introduse pe agenda zilei, făcută nu numai de politicieni, ci și de mass-media. Aniversarea eliberării Parisului ori comemorarea victimelor Holocaustului nu sînt subiecte prăfuite, „acoperite” emfatic-amatoristic, ci teme de rememorare, reflecție, dezbatere.

Ultimul lucru care cred că trebuie spus cît mai răspicat (și scris cît mai des) este că patriotismul veritabil se vede în faptele unui om, nu în frazeologia lui. Patriot adevărat nu este forumistul xenofob care se închină la „domnul Eminescu” și aruncă blesteme asupra „hidrei iudeo-masonice”; patrioți sînt Ioana Bot ori Radu Vancu, care au scris cărți despre Eminescu. Își iubește cu adevărat țara cel care a și făcut cîte ceva pentru ea, în profesiunea pe care și-a ales-o, în performanțele pe care le-a reușit. Și este meritul său individual (cum e meritul Simonei Halep), nu contribuția „noastră”.

Dacă nu-ți e rușine că ești român, dacă ești curios de vechi, ca și de nou, dacă îți pasă de cel de lîngă tine ținînd totodată la spațiul tău privat, dacă îți place să vorbești și să ți se vorbească frumos, dacă nu ai o problemă în a critica și a fi criticat, dacă te bucuri de drepturile tale fără a fi necăjit că ai și obligații, în fine, dacă nu ești antisemit, misogin, homofob – te vei simți bine la Paris.

Observator Cultural, februarie 2014

Din volumul „Aproape liber”, Curtea Veche Publishing, 2016

Pentru comenzi online, intrați aici:
Dacă doriți să primiți cartea împreună cu autograful & dedicația autorului, nu uitați să specificați acest detaliu în momentul când comandați online/telefonic.

(sursa foto: amoart.com)