Parfumul ruinelor. „Fori Imperiali”

*

„– Ce aveți aici?

– Un mic experiment…

– Pentru un nou parfum?

– Fori Imperiali, așa l-am botezat. Deocamdată am făcut câteva schițe pentru recipient, o sticluță translucidă în forma unei coloane dorice…Vom vedea dacă și prima lui suflare, duhul parfumului, se va ridica la înălțimea așteptărilor mele… Ah, toate parfumurile astea pe care le am etalate de jur împrejur sunt odraslele mele, născute din sufletul copilului care am fost și care continuă să fie urmărit de ore și de încercarea disperată de a le salva.

Anna se plimba printre etajerele frumos aranjate, puse în valoare de stropi de lumină, ca și cum o mână invizibilă i-ar fi picurat dintr-un clondir celest, nici prea multe nici prea puține, doar atât cât aveau nevoie fiecare. Da, Havilei i-ar fi plăcut atelierul care se asemăna mult cu o grădină ce, în loc de plante, era împodobită cu tot felul de sticluțe colorate, în forme care incitau fantezia, făcându-le să semene cu bijuterii patinate de trecerea timpului. Culorile urcau în nuanțe de ambră apoi, în locurile unde lumina se estompa cu bună știință, coborau în jerbe liliachii, topite în pasteluri discrete. Până și formele imaginate de parfumier ascultau de logica unui crescendo sau a unui pianissimo, de parcă întreg atelierul ar fi fost o imensă claviatură de miresme.

– Norocul meu, continuă parfumierul, e că mi-am deschis atelierul într-un cartier tradițional… Când te gândești că numai la câteva blocuri distanță e intersecția aglomerată care se deschide spre Piața dei Popoli. Se spune că pe Via del Corso e cel mai bun loc pentru o prăvălie cu parfumuri. Acolo opresc grupurile de turiști, în mici insulițe colorate, căutând chilipiruri sau, dimpotrivă, ceva care să le amintească de luxul romanilor de odinioară. Mirosul gazelor de eșapament se amestecă cu cel al brutăriilor, al gelateriilor, al pizzeriilor, cu vaporii care se ridică din asfaltul mereu ud, mai ales vara, chiar și cu țigările scumpe de foi sau chiștoacele aruncate în gunoaie, un talmeș-balmeș…

– Devine tot mai greu să deosebești lucrurile în tot amestecul acesta pestriț! Frumosul se amestecă cu urâtul, nu mai există criterii estetice…E valabil și pentru muzică.

– Drept să spun, nu vreau să vând oamenilor ceea ce nu caută. Cei care chiar vor să dea de mine, cunoscătorii parfumurilor mele, mă găsesc întotdeauna aici, pe străduța Via Omer, la ieșirea din minunatul parc al Vilei Borghese. În fiecare dimineață traversez aleile cu pini, potrivindu-mi fără să vreau respirația, pulsul inimii cu freamătul din coroanele lor, până ajung la piațeta dominată de soclul discret pe care se odihnește, resemnat și orb, chipul marelui poet al Antichității. Îl salut binevoitor și trec mai departe. Sunt sigur că nu din întâmplare am ajuns aici, chiar sub privirea bătrânului poet pe care grecii – așa se spune – și l-au imaginat cu dinadinsul orb, chiar dacă, poate, nu era în realitate așa.

– Ce vă face să spuneți asta?

– Pentru un creator de parfumuri, văzul e de multe ori un obstacol, un neajuns. De altfel, poți să-mi confirmi, ca muzician, că imaginația are nevoie de ochii misticului, care se închid la exterior pentru a se deschide înăuntru. Apoi, văzul ne răpește o groază de timp. Crezi oare că Homer ar fi putut să scrie Iliada și Odiseea, dominat de văz? Te asigur că nu. A preferat să se lase ghidat, dus de mână ca un infirm, în timp ce el însuși își urma nestingherit călătoria interioară. Mă îndoiesc că ar fi putut, în alt fel, să construiască o arcă a mitului la fel de puternică în care să încapă, mai ceva ca în arca lui Noe, toată omenirea însetată de eternitate. Dacă arca lui Noe ne-a salvat odinioară de la potop, arca poetică a lui Homer ne va salva de la necredință. Așadar, închide ochii și, rămânând credincioasă miresmei, călătorește cu parfumul meu…

– Unde?

– Fii fără grijă, lasă-te condusă, ca Homer cel Orb, de parfum. Simte-l cum te apucă de încheietura mâinii – doar câteva picături sunt de ajuns! – și te duce pe căile lui misterioase.

– Un mic indiciu?

– Curaj, totul stă în plăcerea de a ghici…

– Liliac…parcă și puțină verbină.

– Da…Parfumul ăsta s-a întâmplat cu mulți ani în urmă…

– S-a întâmplat?

– Crede-mă, e așa cum îți spun…Mă aflam în prăvălia tatălui meu, unul dintre cei mai apreciați parfumieri din Cracovia. Scotoceam, după cum mi-era felul, printre recipiente și pigmenți, în căutare de curiozități, avid să descopăr lumea cu ce aveam la îndemână. Tata, deși grijuliu cu toate obiectele acelea fragile, mă lăsa de capul meu, mândru că aveam nasul fin și puteam să ghicesc, chiar și cu ochii acoperiți, în jocul de-a v-ați ascunselea pe care le ticluiam împreună, unde se ascundeau sticluțele misterioase; apoi, cu timpul, am învățat să le disting numele, compoziția, dacă erau vechi sau noi…Spera ca afacerea să fie într-o zi a mea, să duc mai departe moștenirea familiei. Natura mă înzestrase, ce-i drept, dar în felul ăsta mă și însemnase cu un destin aparte. Și cum mă tot învârteam pe acolo, am încremenit deodată, zguduit de un parfum necunoscut. Însoțită de mama ei, ea intrase în prăvălie și sunase clopoțelul. Tata le-a întâmpinat ceremonios, scoțându-și pălăria și dându-și la o parte șorțul, pentru că tocmai urcase din atelier. Doamnele caută ceva anume? Un parfum pentru fiica mea, e primul ei parfum, spuse femeia, zgâlțâind-o nițel de mână pe fetița care privea, oarecum absentă, la oleandrii înfloriți din fereastră. Nu o văzusem prea bine, pentru că mă ascundeam de fiecare dată când intrau clienți, sub tejghea. Dar copila intrase deja cu un parfum anume și acela îmi pătrunsese în nări, răscolindu-mi simțurile într-un fel pe care nu-l mai cunoscusem până atunci.

– Ce parfum era?

– Prezența ei. Am înțeles mai târziu că pentru mine fusese primul parfum al dragostei.

– …Și, ce a ales?

– Oh, mă tem că era încă la o vârstă la care aleg mamele în locul fiicelor. Dar tata, văzând că fetița nu-și poate desprinde ochii de oleandri, i-a dăruit un lichid rozaliu care păstra întreagă mireasma lor. Baiser vole, așa se numea, Sărut furat. Cât timp tata a împachetat sticluța cu parfum, m-am cățărat pe scară până la fereastră și am smuls o crenguță înflorită din oleandru. I-am dăruit-o. M-a privit. Nu a durat mai mult de câteva secunde. A mirosit cu delicatețe floarea. Oleandrul acela i-a furat sărutul care mi se cuvenea mie, îmi tot spuneam cu ciudă în timp ce mama ei, o doamnă foarte respectabilă, o trăgea de mână spunându-i că nu era frumos să se tot zgâiască înapoi. Am urmărit-o cu privirea cât am putut de mult, până când s-a topit în aerul călduț și înmiresmat de sfârșit de vară, la colțul unei străduțe pietruite din bătrâna Cracovie. Am rămas în pragul ușii și am închis ochii, încercând să o țin acolo cât mai mult timp…”

(fragment din romanul Insula Melc, Eikon, ed. a II-a, 2016)

În imagine: Willem Claeszoon Heda (sursa foto: pinterest.com)