Dezinvoltura stângăciei

Paula Isac nu se află la prima carte și probabil nici la ultima. Este angajată, se observă imediat, cu multă energie și hotărâre în activitatea scriitoricească, din care și-a făcut un mod de viață. Devotamentul ei față de literatură este impresionant. Și trebuie să admitem că impetuoasa autoare are o parte din calitățile care fac din cineva un scriitor: sensibilitate aproape dureroasă, trăiri intense, curajul de a fi neconvențională.

Îi lipsesc, însă, alte calități, la fel de importante: o cultură literară bine însușită, spirit critic, bun-gust. Drept urmare ea se scaldă în amatorism cu o voluptate din care reiese că nu știe în ce situație păguboasă se află.

Aproape toate textele din volumul Poemele toamnei suferă de naivitate. Autoarea ne comunică adevăruri banale cu aerul că ne face cunoscute mari descoperiri. Și, în acțiunea de formulare a acestor truisme, asociază cuvintele între ele cu o dezinvoltură a stângăciei pe care am mai întâlnit-o numai la Anton Pann. Iată un exemplu:

„Boala, pe om când îl înhață,/ Din brațe nu-l mai lasă!/ Precum un câine hămesit/ Când dă de un os,/ Mârâie furios.” (Crochiuri).

Nu-i adevărat? E adevărat. Dar această constatare dramatică poate însemna ceva doar în discuția dintre un bolnav aflat în spital și cineva venit să-l viziteze, nu are legătură cu literatura.

S-a scris în foarte multe feluri despre boală de-a lungul timpului, Paula Isac ar fi avut de la cine să învețe. Un autor care a fost contemporan cu noi, Marin Sorescu, ne-a lăsat, de pildă, mai multe poezii improvizate chiar pe patul de suferință. Și în ele găsim naivitate, dar este o naivitate jucată, cu efect artistic:

„Mă scol din pat cu un mare efort de voinţă./ E un act de eroism/ Să mă bărbieresc,/ Mai ales că bărbieresc un străin,/ Care se holbează la mine speriat/ Parcă m-ar întreba: tu cine eşti, măi slăbănogule?/ Mai rentează meseria de frizer astăzi?/ Şi care mai e preţul?/ Eu am de gând să-mi las barbă/ Şi să mă fac schivnic/ Retras în peştera fără sfârşit a nopţii.” (Mă scol din pat…) 

Iată un alt exemplu de naivitate propriu-zisă, lipsită de farmec, din cartea Paulei Isac:

„Satul românesc,/ un loc pitoresc/ azi, e părăsit,/ doar de stafii bântuit!/ Năpasta nu l-a ocolit,/ ci din plin l-a lovit!” (idem).

„Crochiul” se poate rezuma prin formula de largă circulație nu-i așa că-i așa? Fără îndoială, chiar așa e, toți știm – sau, în orice caz, mulți dintre noi – ce s-a întâmplat cu satul românesc. S-a scris și în ziare! Iar ca să spui despre despre satul românesc că e un loc pitoresc și atât înseamnă să adopți registrul stilistic al unor pliante turistice.

De la naivitate la o interpretare puerilă a faptelor vieții nu-i decât un pas. Pas pe care autoarea îl și face de multe ori, producând în cele din urmă și un umor involuntar:

„Îmi duc mâna la inimă…/ ticăie cuminte,/ îmi duc mâna la tâmplă…/ arde, e fierbinte!/ Creier și cord,/ de ce nu vă puneți de acord?” (ibidem).

Poate că nu se pun de acord pentru că unul e președinte, iar celălalt – prim-ministru.

Dar versurile cele mai antipatice din carte sunt versurile sfătoase, de genul:

„Sunt lovituri în viață, atât de dure/ pe care omul trebuie să le îndure/…/ Sunt lovituri venite și din ură,/ calomnii vărsate pe gură…” (Lovituri);

„Omului înrăit nu-i cere/ Căință pentru fapta sa,/ A ucide, pentru el, e o plăcere,/ Nicicând nu va regreta.” (Omul înrăit și ucigaș).

Chestia cu calomniile vărsate pe gură m-a stupefiat. Întorc cartea și mă uit la fotografia autoarei de pe coperta a IV-a. Ce femeie frumoasă! Ce figură desenată de Dumnezeu într-un moment de inspirație! Și ce mod nefericit de exprimare!

Din carte nu lipsesc nici discursurile pe teme cetățenești, cum este cel despre tăierea ilegală și iresponsabilă a pădurilor în România:

„După atâta prădăciune,/ singurul lucru ce-ar mai fi putut rămâne/ sunt pădurile, scumpă comoară,/ norocul divin pentru această țară.” (Cu inima secure).

În postfața sa – intitulată cu schepsis În loc de postfață – Ion Machidon se remarcă și el printr-un mod nefericit-original de a se exprima:

„Poeta Paula Isac nu și-a făcut intrarea în literatură dând din mâini și din picioare, ci prin meșteșugul scrisului său”.

Ni se oferă astfel încă o mostră din ceea ce am numit o dezinvoltură a stângăciei.

Paula Isac, Poemele toamnei, poezii, postfață de Ion Machidon, București, Ed. Amurg sentimental, 2015. 200 pag.

(Text apărut în România literară nr. 4/ 2017)