Un surâs în plină (primă)vară

Pe furiş, încerca să o privească. Să o vadă, să-şi plimbe ochii peste ochii ei, peste păr, obraji, peste albul mâinilor. Aşa, ca din greşeală, cumva întâmplător. Îi era foame de ea, atât de foame, încât ar fi putut să o privească direct în ochi – cum nu făcuse niciodată – şi calm să o întrebe simplu „ce faci?”. Dar în fumul din jur, în zgomotul asurzitor, acolo, ea nu era decât cea de dincolo de masă. Şi metrul care-i despărțea era prăpastia pe care el nu putea s-o sară. Ciudat, dar în acel moment îl curentă un déjà-vu, un sentiment bizar că totul s-a mai întâmplat o dată, altcândva şi altundeva. Doar inima, zăngănindu-i nebuneşte şi anapoda îi spunea că totul e realitate, iar ea nu e decât o altă amintire din prima viaţă.

Pentru cei numiți, atât înainte, cât și după decembrie 1989, „decreței” va fi extrem de simplu să recunoască fragmentul de mai sus. El face parte dintr-o nuvelă a manualului de clasa a VIII-a de-atunci, atât de studiat pentru treapta I, cea care asigura intrarea la liceul dorit. Programa prevedea ca nuvela să fie studiată spre sfârșitul trimestrului trei, când vremea bună te-mbia la plimbări și trebuia să faci eforturi consistente pentru a sta în casă, a citi cărțile obligatorii, a compune și „a toci” comentarii. Totuși, nuvela „Mări sub pustiuri” de D.R. Popescu (pentru că fragmentul de mai sus îi aparține) era altceva. Auzisem vag că descrie lupta comuniștilor antifascistă și antihitleristă. Dar, pe parcursul lecturii și analizei, nu găsisem nimic legat de asta și, mai ales, nu simțisem nimic agresiv. Citeam doar o poveste de dragoste cu un sfârșit tragic și stupid. O comparam, aproape fără să vreau, cu minionul roman al lui Erich Segal, „Love story”, dar rolurile se schimbau, victima era băiatul, iar cauza morții – o joacă idioată a unor soldați plictisiți.

Contactul cu povestea potrivită perfect adolescenței în care noi tocmai intram ne-a convins să-l urmărim în continuare și să-l căutăm pe scriitorul D.R. Popescu, aflat printre cei mai prolifici și valoroși autori români – subtil, complet și complex, greu de încadrat într-o (singură) categorie.

***

Acum câteva zile, anunțam desfășurarea primei ediții a Premiului Național pentru Proză „Ion Creangă” – Opera Omnia, la Târgu Neamț, cu festivitatea de premiere programată pe 1 mai, la Humulești.

Nominalizații, în ordinea voturilor exprimate de redacțiile și asociațiile culturale consultate, au fost:  Dumitru Radu Popescu, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Gabriela Adameșteanu, Petru Cimpoeșu, Varujan Vosganian. Juriul format din Nicolae Manolescu (președinte), Daniel Cristea-Enache, Ioan Holban, Cristian Livescu, Marius Miheț, Eugen Negrici, și Vasile Spiridon a decis.

And the winner is… cel supranumit de aproape toată lumea „DEREPE” – scriitorul Dumitru Radu Popescu, care și-a semnat majoritatea volumelor D.R. Popescu.

Pe lângă poezii, proză scurtă, romane, eseuri, piese de teatru, D.R. Popescu a scris și scenarii de film. Primul din această categorie a fost „Un surâs în plină vară”, peliculă ce s-a bucurat de un succes neașteptat și a rămas pe cartea de vizită a scriitorului.

Conștient de valoarea proprie, D.R. Popescu a primit de-a lungul carierei numeroase distincții importante. Suntem convinși că și cea conferită la Humulești, pe 1 mai 2017, l-a onorat. Și că a surâs (fermecător), în plină primăvară, cu gândul la diferite începuturi.

Foto: Alina Cristea-Enache

(sursa foto cover: youtube.com)