Amuleta (VIII)

Anna îşi scosese capul pe fereastra trăsurii, iar vântul îi zburlise părul răsfirându-i buclele pe umeri. Sorbea peisajul cu concentrarea fascinată a unui copil. Avea încă un aer adolescentin care i se citea în priviri şi în gesturi, o nerăbdare care o făcea să trepideze, o exalare în faţa viitorului şi necunoscutului, simţea încă magia lumii…

• Eşti sigură că ăsta e drumul? Ar fi trebuit să ajungem până acum…, spuse Antonio.

• Sunt sigură. E exact aşa cum l-am visat… După ce ajungem în dreptul pădurii, drumul se bifurcă şi va trebui s-o luăm la dreapta.

Anna îl ghida pe vizitiu prin pustietate, indicându-i traseul.

Ajunseră la han pe înserate. Era un cătun obişnuit, chiar banal. Ceea ce îl făcea atractiv era imaginea maiestuoasă a munţilor care se decupa în zare. Hanul arăta dărăpănat şi nu aducea a lăcaş de legendă.

• O să avem o săptămână liniştită, îi spuse Anna, constatând că nici unul dintre localnici nu îi recunoscuse…

Antonio se recomandă drept o rudă îndepărtată a unui anume Rudolf Altman care locuise cândva într-o odaie a imobilului.

• Va să zică, e adevărat, zise hangiul… Bunicul meu mi-a vorbit despre el, dar am crezut că fabulează, era destul de senil, iar povestea urzită în jurul acestui misterios Rudolf Altman era cam trasă de păr… Mi-a spus că ar fi locuit ani de zile în camera cu numărul cinci. Ciudat…, foarte ciudat. Am auzit că se ocupa cu alchimia, e adevărat?

• Nici eu nu ştiu prea multe… Am vrut doar să văd cum arată locul în care a trăit, îi spuse Antonio, evitând să intre în amănunte.

Nu se lăsă descusut. O privea din când în când scurt pe Anna, cu subînţeles. Era copleşit de uimire… Nici lui nu-i venea să creadă că ea reuşise să găsească un cătun izolat de lume, în inima munţilor, de care nu ştia nimeni, urmărind un traseu care i se arătase în vis. Avea sentimentul că drumul pe care veniseră îi scosese undeva în afara realităţii… Îi încerca pe amândoi o senzaţie persistentă că mai fuseseră acolo cândva. Camera lui Rudolf arăta exact aşa cum şi-o imaginaseră şi se mirau că, în decursul unui veac, nu se schimbase nimic în interiorul său: mobilele, ocrul perdelelor, tapetul pereţilor pictat cu flori minuscule liliachii, sfeşnicele erau identice cu cele din viziunile pe care le avuseseră cu alchimistul şi păreau neatinse de trecerea anilor.

• Oare e posibil? se întrebă Anna…Ca noi să fi văzut cum arată camera asta în timpurile noaste şi nu în vremea lui?

• E posibil orice, murmură Antonio, tulburat la culme…

Aprinseră câteva lumânări şi începură să inspecteze încăperea în amănunt. Exista o masă din lemn de abanos în lemnul căreia era scrijelit cu caratere gotice: “Imaginaţia este materia primă a lucrării noastre… Doar ceea ce închipuim cu ochii minţi există cu adevărat. Restul e iluzie!”. În noaptea aceea făcură dragoste cu sentimentul că săvârşesc un ritual sacru. Se simţeau pentru prima oară dezlegaţi de orice spaime… Nu avuseseră până atunci tihna să cunoască binecuvântarea desfătării pentru că trăiau cu neliniştea că ar putea fi surprinşi în orice clipă. Timpul trecea altfel în hanul alchimistului, părea fără durată. Săptămâna aceea petrecută departe de vacarmul lumii, era un dar ceresc, era ca o duminică perpetuă, care se repeta în fiecare zi şi pe care sărbătoreau cutreierând dealurile împădurite şi poienile de la poalele munţilor, savurând cu înţelepciune prezentul, fără să invoce fantoma viitorului tulbure care avea să îi ia în primire. Se logodiră în secret la biserica din târg. Preotul nu le pusese nici un fel de întrebări stânjenitoare. Nu mai încercaseră până atunci fericirea de a se ţine de mână pe stradă, fericirea de a se plimba îmbrăţişaţi, fericirea de-a locui împreună într-o cameră cu un singur pat. Presimţeau întrucâtva că aveau să plătească un preţ pentru acea evadare în afara lumii, era o fericire nepermisă unor fiinţe muritoare.

Anna miji pleoapele şi îl zări pe Antonio la fereastră, privind melancolic în zare. De obicei se trezea înaintea ei şi o veghea întins în pat, traducându-i imaginea în sunete pe care le aşternea apoi pe note, mânjind aşternuturile cu cerneala picurată din peniţă.

• Ce-i cu tine? Îl întrebă Anna, văzând că se abătuse de la obişnuitul ritual matinal.

• Am avut o viziune în care mi se arăta ce se va întâmpla cu amuleta după ce nu vom mai fi noi…

• Spune-mi.

• E destul de trist, unele lucruri m-au tulburat… Nu ştiu ce să cred. Poate că e o simplă nălucire de-a mea…

• Aici? În locul ăsta? N-aş zice… Vreau să aud…

• După moartea mea… începu el.

• Nu mai vreau să aud! spuse Anna.

• Amuleta va rămâne în Viena, la gazda noastră. Într-o noapte geroasă de iarnă, cu vifor, se va naşte la Salzburg, în 1756 un copil căruia ea îi va da medalionul. Va fi un mare muzician…

• Mai mare ca tine? se arăta ea neliniştită.

• Să nu exagerăm…

• Va muri tânăr, la numai 35 de ani… Dar soţia lui va trăi mult, până în 1840 şi ceva… Se vor iubi enorm, foarte frumos, iar ea îi va rămâne credincioasă până la capăt în sinea ei. Îi va dărui amuleta unei tinere fete, de numai 18 ani, care o va îngriji în ultima perioadă a vieţii, când va fi internată într-o pensiune pentru bătrâni. Tânăra e un fel de discipolă a ei… pe care soţia compozitorului o iniţiază în artă. Fata va trăi o dragoste intensă, va deveni pictorită, după care se va întâmpla ceva tragic…

Anna simţea că Antonio îi tăinuieşte unele amănunte importante.

• Ce anume? De ce te poticneşti mereu?

• E o prostie, n-ar fi trebuit să îţi spun nimic din toate astea… N-avem de unde să ştim că lucrurile se vor petrece aşa.

• Din moment ce amuleta ne-a putut face să vedem în trecut, într-un trecut despre care nu ştiam nimic şi să urmărim destinele unor oameni pe care nu i-am cunoscut, de ce n-ar avea întipărit în ea şi viitorul?

• Aşa mi-am zis şi eu, spuse Antonio abia şoptit.

• Ce se întâmplă cu pictoriţa?

• Îşi va pierde tablourile… într-un mod îngrozitor. Nu pot, Anna, nu pot să îţi spun! Nu vreau să mă înţelegi greşit. Ştii că ţie nu îţi ascund nimic. Dar acum nu e vorba despre un lucru real, ci despre o himeră…, despre un viitor plin de cruzime şi de durere… N-are niciun sens să îţi întunec sufletul şi tie…În viziunea mea, lumea devine un loc din ce în ce mai cumplit, înţelegi? În următorii 200 de ani Europa se va prăbuşi într-un hău în care se vor întâmpla orori inimaginabile. După aceea lucrurile vor evolua în bine… Vor fi războaie îngrozitoare, în care vor fi ucişi sute de mii de oameni. Inchiziţia e un copil nevinovat prin comparaţie cu demonii noilor orânduiri… Fata asta, pictoriţa, va porni o cruciadă spirituală, ca şi Isabella, împotriva patriarhatului. Va avea, însă, o soartă mult mai rea.

• Ce poate fi mai rău decât să fii ars pe rug?

• Să-ţi fie arse tablourile?!

Anna simţi un fior rece străbătându-i şira spinării.

• Lupta aceasta o vor relua, pe un ton mai înflăcărat sau mai cumpătat, şi alţii care vor purta amuleta la un moment dat amuleta. Și femei şi bărbaţi… Sufletul Isabellei le va atinge conştiinţele şi va călători prin minţile lor ca o pasăre migratoare, le va insufla curajul acela nebunesc care îi va împinge la moarte. În jurul anului 2000 va fi sacrificată ultima fiinţă umană în numele Dumnezeului Bărbat. O muziciană… Dirijoare. Dacă poţi să crezi aşa ceva… Jertfa ei va atrage după sine prăbuşirea vechii orânduiri. Oamenii vor fi pregătiţi să tragă la o parte cortina de minciuni şi de iluzii care i-a orbit preţ de mii de ani şi să vadă în această ultimă eretică o eroină şi nu o vrăjitoare. Mă va iubi foarte mult fata asta… Se va îndrăgosti încă din leagăn de muzica mea… Nu te uita aşa, nu e cazul să fii geloasă, scumpa mea. Ar trebui să te bucuri că peste aproape 300 de ani cineva mă va considera cel mai mare compozitor al tuturor timpurilor… Oricum va avea un iubit. Un artist german, care o va susţine în ereziile ei! Şi să ştii că fata asta îţi seamănă bine în multe privinţe, are ceva din puritatea ta…

În ziua în care se scurse săptămâna şi se făcu duminică în calendare îi îmboldi ispita de-a îşi prelungi şederea în acel cătun… Antonio ar fi putut să trimită vorbă împăratului prin vizitiul care venise să îi ia înapoi la Viena că nu se simte bine şi că ar fi riscant să se întoarcă în condiţiile în care sănătatea îi juca feste…, însă n-ar mai fi avut bani să-şi plătească odaia decât maxim două zile. Ar fi fost sub demnitatea lui să îi ceară bani împăratului, aşa că împachetară şi se suiră în trăsură cu sufletele chinuite de regret şi melancolie.

O săptămână mai târziu Vivaldi se îmbolnăvi de-a binelea: crizele de plămâni îi reveniră şi se agravară. Simţea că se apropie momentul în care va trebui să se despartă de viaţă… Se văzu nevoit să se interneze într-un spital din Viena. Şi-ar fi dorit să se întoarcă la Veneția, dar trupul lui era prea şubrezit ca să reziste unui drum atât de anevoios. Ori de câte ori încerca să îi vorbească Annei, un frison de disperare o făcea să iasă din cameră, izbucnind în plâns.

– Acultă-mă, Anna, nu te poţi împotrivi inevitabilului… În felul ăsta îmi îngreunezi situaţia. Nu suport să te ştiu atât de nefericită!

– Nefericită?! Am senzaţia că se sfârşeşte lumea… Că nimic nu mai are sens… N-am să pot rezista fără tine.

– Dacă vrei să mor împăcat promite-mi că vei încerca să îţi găseşti liniştea.

– Nu am cum să îmi găsesc liniştea! îi spuse ea pe un ton tăios.

– Unde e credinţa ta, Anna?! Acum o lună te-ai lăsai călăuzită de vise şi mi-ai dezvăluit paradisul, l-am cunoscut împreună, am trăit împreună suflarea aceea cerească…

– De ce, Tonio? De ce? Pentru ce a trebuit să găsim fericirea aceea? Ca să o pierdem? Ca să ne tortureze sufletul amintirea ei?

– Probabil pentru că trebuia să ne despărţim… Ni s-au dat atâtea semne că viaţa e mai mult decât o frântură de timp efemer, care se scurge între clipa în care căpătăm un trup şi cea în care îl pierdem…

– Te rog, opreşte-te, nu suport…

Antonio îşi cântărea fiecare cuvânt, cu grijă. O înșfăcă de încheietura braţului şi o privi stăruitor în ochi.

– Anna, ai încredere în mine?

Ea încuviinţă din cap, tăcută.

• Atunci promite-mi că vei face tot ce îţi stă în putere să nu cazi pradă disperării. Ceva îmi spune că Dumnezeu a făcut pentru noi un miracol, ne-a dăruit amuleta, ne-a dezvăluit cum arată raiul, ca să poţi tu îndura, împăcată, anii în care va trebui să fim despărţiţi… Tocmai pentru că urma să mor a făcut un miracol, ca să îţi întărească ţie credinţa. Anna, dacă vei fi liniştită mă vei simţi, chiar şi de pe lumea cealaltă, vei şti că n-a murit decât trupul meu, dar că sufletul meu e permanent lângă tine.

Antonio avu un acces de sufocare. Anna îl privea îngrozită şi neputincioasă.

• Vreau să îmi promiţi că vei avea grijă de tine şi că vei fi calmă.

• Bine.

• Nu trebuie decât să te rogi pentru mine. Disperarea ta mi-ar face rău… Gândeşte-te că ori de câte ori suferi tu, voi suferi şi eu.

• Da. Bine. Odihneşte-te. Îţi promit.

Anna aţipise cu capul sprijinit de braţul lui. Antonio îi aşeză perna sub ceafă şi o privi îndelung, încercând să se umple de imaginea ei. Avea fruntea încruntată şi buzele crispate de tristeţe. Începu să-i mângâie înduioşat obrajii şi cutele de pe frunte. Ea zâmbi prin somn şi se lumină la faţă, ca şi cum dezmierdările lui i-ar fi deschis porţile visului. Îl auzea cum respiră şi era liniştită. În acel vis se făcea că Antonio era copil, propriul ei copil, şi că alerga spre ea pe o câmpie înflorită. Îi auzea bătăile inimii şi răsuflarea precipitată. Întregul câmp reverbera de ecoul respiraţiei lui. Ar fi vrut să îi alerge şi ea în întâmpinare, dar nu se putea mişca, o forţă a pământului o ţinea înlănţuită. Îl vedea destul de aproape şi, cu toate acestea, părea că bate pasul pe loc, ca şi cum solul i-ar fi alunecat sub picioare şi s-ar fi străduit să înainteze în sens contrar mişcării pământului. Dacă ar fi reuşit să fugă şi ea spre el, i-ar fi uşurat efortul. Se lupta să ajungă la ea. Respiraţia lui se auzea din ce în ce mai puternic, iar bătăile inimii i se amplificaseră. Putea citi desluşit în privirea copilului o fericire intensă, o împăcare profundă, îi surâdea străfulgerat de frenezia acelei îmbrăţişări care urma să se întâmple. Când ajunse la un pas de ea, îi arătă cu degetul un punct îndepărtat din cer, iar Anna ridică privirea şi descoperi că, deşi era în plină zi, se puteau vedea desluşit toate stelele. În acel moment se făcu linişte. Îşi întoarse din nou privirea, însă copilul dispăruse. Intră în panică şi se trezi ţipând. Era o dimineaţă de iulie şi începuseră să mijească zorii. Antonio părea că doarme, dar nu i se mai auzea răsuflarea. O ţinea strâns de mână, aşa cum îl ţinea ea în copilărie, când era speriată sau bolnavă, ca pe un înger ocrotitor. Îşi încleşta mâna în palma lui ca să fie sigură că nu o părăseşte şi adormea aşa, fără să îşi slăbească strânsoarea…

Îl îngropă chiar în acea zi în cimitirul spitalului, pentru că nu avea unde să-l privegheze. Într-un fel era o uşurare faptul că se întâmplase la Viena: dacă s-ar fi stins la Veneția i-ar fi fost insuportabil să-i privească trupul neînsufleţit preţ de două zile… Cum nu aveau pe nimeni apropiat în oraş, nu veniră la înmormântare decât preotul care oficie slujba şi câţiva dintre angajaţii spitalului. Când îl puseră în groapă se petrecu un lucru straniu, care avu pentru Anna semnificaţia unui mesaj celest, menit să îi dăruiască o alinare. Apărură ca din senin ţiganii pe care îi ascultaseră cântând în seara aceea de carnaval în care Antonio avusese nostalgia libertăţii şi a unui alt destin sufletesc…”Oare ştiuseră de-atunci că bărbatul care îi ascultase tăcut şi înfiorat era Vivaldi?”, “Oare îi citiseră gândurile?”, “Sau îngerii făcuseră ca nomazii să se afle întâmplător chiar în acel moment şi în acel loc în Viena?”, “Ţiganii aceia aveau o putere ocultă? Erau oameni ca ei sau nişte soli ai lui Dumnezeu care apăreau în viaţa lor în momentele de răscruce?”. După ce preotul şi medicii plecară, nomazii rămaseră adunaţi în jurul mormântului şi cântară la viori cu jale tema melodică a acelui concert, numit Il Piacere, pe care Antonio în compusese în dimineaţa de după noaptea magică în care el şi Anna făcuseră prima oară dragoste. În dreptul cimitirului era un dâmb care îl despărţea de oraş. Ţiganii se îndepărtară de groapă după un anumit ritual, continuând să cânte în mers, din viori şi din trompete. Muzica lor suna ca o invocaţie a amurgului pentru că, pe măsură ce se îndepărtau, soarele începea să apună. Ana îi urmări cu privirea până când ajunseră pe creasta acelui dâmb. Siluetele lor se decupau în contre-jour şi arătau ca nişte umbre mişcătoare care înaintau în şir indian la limita dintre pământ şi cerul care devenise stacojiu.

Anna rămase încă o săptămână la Viena. N-ar fi putut suporta o călătorie atât de lungă cu sufletul înecat în disperare. Mergea ore în şir prin oraş, fără nici un ţel, până se prăbuşea de epuizare pe câte o bancă. Într-una din zile, paşii o purtară în parcul palatului imperial, pe aleea care i se arătase Flaviei în acea viziune pe care o avusese cu ochii închişi şi pe care Rudolf o scrijelise în cuvinte pe pământ în acelaşi timp. Era o dimineaţă de august toridă. Se aşeză pe banca din visul Flaviei şi avu senzaţia că îl simte pe Antonio aievea, aşezat de-a dreapta ei. I se umplură ochii de lacrimi pentru că mintea ei refuza să creadă şi să accepte că el era atunci, acolo, lângă ea. Însă o linişte care izvora de dincolo de gânduri puse stăpânire pe ea şi îi alungă durerea. Se concentră asupra acelui sentiment al prezenţei lui şi auzi desluşit în minte o muzică necunoscută, care purta însă amprenta inconfundabilă a compoziţiilor lui. Avea senzaţia că o mai auzise cândva, parcă putea ghici fiecare înlănţuire de sunete, aşa cum i se întâmpla ori de câte ori asculta pentru prima oară un concert compus de Antonio.

Timp de nouă ani amintirea acelui moment de graţie o urmări ca o pâlpâire de speranță, ca un semn că el o veghea de departe. În 1750, când se îmbolnăvi grav, auzi din nou un concert de-al lui Vivaldi, necompus, chiar înainte de a-şi da duhul… Însă, în ultima sa noapte vieneză, când se pregătea pentru călătoria spre Veneția, gândul că se desparte pentru totdeauna de locul unde zace trupul iubitului său o făcu să simtă că se sufocă de suferinţă. Tentaculele disperării o acaparaseră: era îngrozită de viaţă, de pustietatea fără margini a zilelor şi nopţilor pe care avea să le îndure în absenţa lui şi se prăbuşi într-un hohot de plâns care zguduia pereţii, trezind-o din somn pe văduva care îi găzduise pe amândoi… Aceasta încercă s-o liniştească invocând tragica sa experienţă şi sugerându-i că e mai grav să îţi pierzi soţul decât mentorul spiritual. Atunci Anna simţi pentru prima oară imboldul de a se confesa, ultragiată de comparaţie. Antonio fusese pentru ea infinit mai mult decât un soţ. Nobila văduvă ar fi putut s-o denunţe bisericii, însă nu mai avea nimic de pierdut. Spre surprinderea Annei, femeia se arătă tulburată de mărturisirea ei… Era acel gen de fiinţă pură care nu îndrăznea să dea curs niciunei suspiciuni sau crezare, niciunei intuiţii fără dovezile aferente, nu, n-ar fi bănuit că Antonio şi Anna, nici în ruptul capului, chit că vuia tot oraşul, pusese toate zvonurile în contul răutăţii oamenilor, nu că ar fi fost ceva ruşinos sau demn de ocară în faptul că doi oameni se iubeau în pofida tuturor interdicțiilor, dar nu îi stătea în caracter să vadă mai mult decât i se arăta… O înduioşă povestea lor şi îi mărturisi Annei că ea nu cunoscuse niciodată împlinirea dragostei, ci doar sentimentul devoţiunii şi răspunderii, iar muziciana se hotărî să-i dăruiască ei amuleta pentru că ştia că obiectul acela magic trebuia să circule de la un cuplu la altul, iar ei oricum nu-i mai era de folos. Îi dezvălui povestea amuletei, iar văduva, care nu avea mai mult de patruzeci de ani, îi împărtăşi Annei marea sa taină, faptul că iubea în ascuns, încă din adolescenţă, un bărbat cu care părinţii nu o lăsaseră să se mărite, deoarece nu avea sânge albastru, deşi era cu mult mai nobil în felul său de a fi decât toţi conţii şi ducii pe care îi cunoscuse la curta împărătească. Tânărul rămăsese neînsurat şi îi împărtăşea în secret iubirea, însă nici unul dintre ei nu îndrăznise să întărâte stihiile prejudecăţilor unanime… Istorisirea Annei avu darul de-a o da peste cap şi de-a-i reînvia o stare pe care n-o mai încercase din copilărie, un sentiment al libertăţii, al cărui gust inconfundabil îl simţise doar prin puterea reveriilor. Strânse în palmă amuleta ca pe un obiect sacru şi se lăsă pătrunsă de radiaţia stranie a obiectului care îi dezvălui destinele celor care îl purtaseră, revelându-i adevărul din spusele Annei. Simţi într-o străfulgerare patimile lui Rudolf şi lupta încrâncenată care se dăduse în conştiinţa lui, tandreţea şi înţelepciunea Flaviei, revolta izbucnită din imensa iubire de oameni a Isabellei, curajul său teribil care o împinsese să prefere moartea decât să pactizeze cu tiranii lumii, durerea cutremurătoare pe care o încercase în faţa nedreptăţii şi cruzimii, a orbirii omeneşti, blândețea şi ingenuitatea călugărului, pasiunea lui Vivaldi, arderea aceea continuă din străfundurile sufletului său şi sensibilitatea încărcată de erotism a Annei…

Nouă ani mai târziu pe când cârpea o cămaşă ponosită de-a iubitului său la lumina lumânării, tresări cuprinsă de o nelinişte inexplicabilă şi i se păru că aude vocea celei care îi dăruise medalionul şi care o chema pe nume… Realiză atunci că femeia care îi deschisese ochii şi îi luminase mintea îşi dăduse duhul. Văduva renunţase la casa ei din Viena şi îşi donase toată averea unui orfelinat, pentru a duce o viaţă austeră în două camere dărăpănate dintr-o magherniţă, împreună cu sufletul său pereche. Trăiau o formă de asceză în doi, izolaţi de tumultul relaţiilor sociale. Puţinii bani pe care reuşise să îi pună de-o parte îi dădea pe concerte simfonice sau de operă: fusese întotdeauna o melomană împătimită, iar muzica rămăsese singura ei legătură cu lumea, singura desfătare la care nu putea renunţa, deşi rupsese toate legăturile cu societatea aceea extravagantă, ipocrită şi opulentă în care îşi petrecuse tinereţea. După ce iubitul ei se stinse din viaţă, repetă gestul Annei şi-i dărui amuleta unui copil de şase ani care cânta la pian dumnezeieşte şi care îi amintea de Vivaldi și de puterea lui uluitoare de a însufleţi sunetele. Era un copil chinuit pe care părinţii îl plimbau ca pe un animal de circ pe la curţile nobililor. Avea un chip rotofei, gesturi smucite şi agitate, care sugerau o dezinvoltură forţată şi o privire încărcată care trăda faptul că se simţea nesigur şi expus… Copilul se holbă la amuletă şi la bătrâna doamnă care i-o dăduse, nedumerit, gândind în sinea lui că e uşor ţicnită şi o vârî în buzunar, zbughind-o la fugă. Abia atunci când sora lui mai mare, Maria Anna, se arătă interesată de obiect şi încercă să şi-l însuşească începu să îl studieze cu luare aminte şi să îl trateze ca pe un dar de preţ.

Imagine cover: o pictură de Salomon van Ruysdael