Cum am povestit, eram împătimit de joacă, mă jucam până cădeam retezat de oboseală, în toate anotimpurile și în fiecare zi. Uneori, însă, așa, din senin, pe nepusă masă, mă defectam, mă defectam rău de tot: simțeam brusc că nu mai suport vacarmul vesel al prietenilor mei și tiptil mă dădeam deoparte, mă retrăgeam, voiam să fiu singur. Iar asta mă necăjea tare, mi-era limpede că, sigur, ceva nu e cum trebuie în mine, nu sunt întocmit ca toți ceilalți băieți, sunt un fel de aparat de radio cu un circuit greșit, care hârâie, sunt un fel de nor din care plouă și nu prea plouă, sunt un fel de găină cu trei picioare, ce mai, sunt un fel de portocală cu coaja pe dinăuntru și cu miezul pe dinafară, asta sunt, dacă așa, tam-nesam, dau eu, fără să clipesc, joaca pe singurătate.
Iar când m-apuca dorul ăsta amețitor să rămân eu doar cu mine, mă duceam cu deosebire în două locuri. La gară: m-așezam pe o bancă, pe peron și așteptam trenurile să vină, să plece. Era capăt de linie la Calafat. Locomotivele pufăiau, puternice, își mișcau pistoanele argintii, șuierau și scoteau fum, persoane necunoscute sau oameni din oraș coborau din vagoane sau urcau în vagoane, îi priveam pe toți cu atenție, erau misterioși, cine știe unde fuseseră, cine știe unde se duceau, poate la doctor, poate la școli, poate la o nuntă, poate la o înmormântare, îmi plăcea să închipui pentru fiecare câte o poveste nepieritoare.
Și la tunuri mă mai duceam: două tunuri din Războiul pentru Independență tronau pe cea mai mare înălțime a orășelului. De acolo se zărea ca-n palmă fluviul cum se arcuiește în jurul așezării noastre și țărmul bulgăresc se vedea până departe, stăteam vrăjit ceasuri întregi și mă rugam „Doamne, dă, Doamne, să ajung și eu odată pe malul celălalt, în străinătate, în altă lume…”.
Atunci, prin crengile plopilor, ale castanilor, ale teilor, ale salcâmilor, ale corcodușilor, ale tufelor de trandafiri sălbatici, trecea vântul spunând totdeauna ceva, și eu, oricât mă străduiam, nu izbuteam niciodată să înțeleg ce zice. Lumina foarte grea și vie, materială, ca de aur topit se aduna într-un fel de troiene, în grămezi plutitoare, în dune peste Dunăre și în parcurile de jos, de pe mal. Îmi intrase în cap s-o strâng, s-o pun în găleată, s-o car acasă, în pivniță, să umplu cu ea unul din butoaiele tatei și s-o scot când o să avem nevoie, iarna, când ne era frig, sau seara, când se strica dinamul de la uzina electrică și ni se lua curentul.