Dumitru Crudu 
Cei doi vechi prieteni s-au întâlnit în furca drumului. Stăteau cu spatele la Poșta Centrală și cu fața spre Primărie și se bucurau că s-au revăzut după un car de ani. Iurie era mai înalt, mai bine legat și se bucura zgomotos, pe când Valeriu era mai pricăjit și-și manifesta bucuria mai zgârcit. Iurie purta un sacou de culoarea untului, pe când Valeriu era îmbrăcat în niște gioarse îngălate ca vai de ele. Cu toate astea, Iurie nu se sfia să-l strângă în brațe pe fostul său coleg de grupă, de la facultatea de filologie. Dar Valeriu se rușina și nu-i răspundea la îmbrățișări. Iurie râdea. Râdea cu toată gura și-i spunea.
-Nici nu-mi vine să cred că tu ești. De-ai ști cât mă bucur că te-am întâlnit!
-Și eu mă bucur, i-a mărturisit Valeriu, cu o voce pierită, ținându-și mâna la gură, ca fostul său coleg de grupă cu care frecventa același cenaclu literar să nu vadă că-i lipsesc trei dinți de sus. Dar Iurie a observat, însă nu i-a spus nimic despre asta. El voia să știe ce mai face prietenul lui din tinerețe.
– Ce să fac? Sunt bibliotecar. Și tu?
-Eu fac afaceri, i-a spus Iurie. Mai scrii?
-Nu la fel de mult ca în tinerețe, dar mai scriu, i-a mărturisit Valeriu, printre degetele cu care-și acoperea gura, mascându-și dinții lipsă. Dar tu?
-Eu, nu. Nu mai am timp de așa ceva. Afacerile m-au furat cu totul.
-Hai să…, a început Iurie să-i spună ceva, dar nu și-a terminat vorba, deoarece chiar la picioarele lor a frânat o dubă, și toate cele patru portiere ale ei s-au deschis în același timp, iar din salon au sărit între ei mascații, și au început să alerge în direcția primăriei. Iurie îi urmărea cu privirile, pe când Valeriu se uita după o fată voluptuoasă, ce-și legăna șoldurile pe lângă ei. Primul și-a revenit Iurie.
-Hai să mergem la o cafea, în barul ăla din Skytower.
-Unde vine asta?
-Acolo unde și-a avut sediul televiziunea condusă de Val.
-Dar acolo cafeaua nu e prea scumpă?
-E, dar ce contează?!
-Dar cât costă?
-Vreo 45 de lei.
-Cât???
– 45 de lei.
-45 de lei?! Bani căcălău.
-Ce importanță are? Doar eu fac cinste. Mergem?
-Știi ce, mai bine decât să cheltui atâta părălet pe o cafea, dă-mi mie banii ăștia, l-a rugat Valeriu, privindu-l umil. Iurie a rămas mască, cu ochii bufnițați.
Ușile primăriei s-au deschis și afară au țâșnit mascații, scoțându-l afară pe Nistor Grozavu, pe care-l împingeau spre duba parcată lângă cei doi foști colegi de facultate care stăteau la marginea trotuarului și se uitau unul la altul, unul, cu ochii cât cepele, iar altul, cu o privire rugătoare, fără să-și spună nimic. Mascații l-au băgat în dubă pe viceprimar și mașina, cât ai clipi din ochi, a demarat de lângă cei doi vechi prieteni, acoperindu-i într-un nor de gaze. Când acesta s-a risipit, Iurie și-a scos din portmoneu patruzeci și cinci de lei și i-a întins lui Valeriu.
(sursa foto: bzi.ro)
