George Cristian Maior și planul labirintului

În eseul său numit Incertitudine, din cartea cu același nume, dar ediția a II-a, revăzută și adăugită, publicată în 2014 la editura RAO, George Cristian Maior începe cu un scurt fragment dintr-o poezie de Jorge Luis Borges. Voi lăsa însă mai la urmă psalmicele cuvinte ale poetului argentinian.

Mă voi opri mai întâi asupra unei părți a eseului care se referă la conceptul potrivit căruia lucrurile există, chiar dacă sunt percepute sau nu, adică la Realism. Găsim aici o poezie scrisă de Czeslaw Milosz (1911-2004), a cărei traducere este asumată de către Maior. Ea se numește: Un poem pentru sfârșitul secolului. Reproduc integral textul poemei:

Când totul era bine

Și noțiunea de păcat dispăruse

Și pământul era pregătit

În pace universală

Să consume și să se bucure

Eu, din rațiuni necunoscute,

Înconjurat de cărți

Ale profeților și teologilor,

Ale filosofilor, poeților,

Căutam un răspuns,

Înfuriindu-mă, strâmbându-mă,

Trezindu-mă noaptea, mormăind la apus.

Ce mă apăsa atât de mult

Era oarecum rușinos.

Să vorbesc tare despre acest lucru

N-ar demonstra nici tact, nici prudență.

Ar părea chiar o ofensă

Adusă bunăstării umanității…

La fel de interesantă și potrivită ca motto pentru cartea lui George Cristian Maior ar fi fost și motivația juriului Nobel, care i-a acordat în 1980, poetului și romancierului de origine poloneză, Czeslav Milosz, Premiul pentru Literatură: „A ilustrat, cu o perfectă clarviziune, condiția precară a omului într-o lume dominată de conflicte profunde…” .

Momentele la care se referă G. Maior și care se învârt în jurul acestui poem sunt mai ales cele care au luat amploare la (și după) 11 septembrie 2001, atunci când „o organizație non-statală a putut să planifice și să execute un atac masiv și violent, desfășurat în însăși inima puterii americane, a cărei supremație politică, economică, tehnologică, culturală și militară era de necontestat”. Este de fapt momentul cel mai elocvent, din punct de vedere simbolic, al apariției non-statului, termen preluat de la politologul Robert Cooper și folosit de Maior într-un articol publicat în Cultura, în 2006, eseu care a fost inclus și el în carte. – Non-statul este „o entitate indefinită politic și strategic, lipsită de atributele nominale și structurale ale statalității, inclusiv lipsită de teritoriu, reprezentată de o grupare teroristă intitulată Al – Qaeda”. (La cinci ani după 9/11, temuta organizație teroristă, avea ramificații în peste 40 de state.)

Tot în aceeași carte, dar cam cu 200 de pagini mai departe, George Cristian Maior ne direcționează spre o insolită prozodie, greu de intuit chiar și de către cei mai pretențioși cititori: „Spânzurarea <Poetului> dictator”! Aflăm din el că „înainte de executarea prin spânzurare, Saddam Hussein (1937-2006) a scris o poezie care a fost remisă apoi rudelor sale (…) New York Times a publicat o parte din versuri (…) lipsit complet de valoare literară, gestul lui Saddam a fost interpretat ca o încercare de mesaj-testament către irakieni”. În acest sens, Maior reproduce câteva din ultimativele versuri testamentare ale președintelui irakian:

„Doar sufletul mi-e jertfă pentru poporul meu

Căci sângele curge râu când vremurile-s rele

Nu-ngenunchem defel când atacăm și totuși

Dușmanilor de moarte onoare-nfățișăm”

Sau:

„Dușmanii au chemat venetici cu simbrie

În lacrimi servitorii sfârșitul au să-l știe…

Ne-om război cu toții cu greutăți amare

Cu voia Domnului i-om arunca înapoi

Cum le-o tihni ospățul sub astă apăsare?”

Aflăm din scrierea lui Maior că „precauți, analiștii de la CIA au inițiat imediat o analiză asupra textului care abundă în sintagme naționaliste și patriotarde, în îndemnuri, uneori patetice, uneori agresive, la luptă împotriva <atacatorilor> lipsiți de morală și onoare, a infidelilor și trădătorilor”. GCM conchide: „ar fi o teribilă ironie ca mesajul ultim al lui Hussein să țintească tocmai către una din principalele critici aduse situației dramatice din Irakul de azi chiar de către specialiștii din Occident, și anume faptul că nu s-a ținut cont de vacuumul legat de dispariția naționalismului arab întruchipat de Partidul Baas (al cărui ultim reprezentant a fost Saddam Hussein)”.

Așadar, copertele acestei cărți valoroase, Incertitudine – gândire strategică și relații internaționale în secolul XXI, cuprind un labirint de cauzalități. Trecând prin Iluzia cunoașterii absolute a lui Asimov (cu referire la eseul pe care Maior l-a adăugat cărții la ediția a II-a) și conținând prețioasa diversitate a polilor de putere, într-un fel care conturează originalitatea lui George Cristian Maior.

De altfel, dinamica relațiilor internaționale seamănă mult cu psihologia. În eseul despre Asimov, psihoistoria lui Seldon – cu referire la „visul unei teorii unificate” definitive a relațiilor internaționale –, rămâne o preocupare constantă și pentru Maior. Acesta o vede fezabilă și se întreabă: „cine nu și-ar dori să știe precis ce se va întâmpla cu statele, cu societatea, cu indivizii în 5, 10, 100 sau 500 de ani, dacă va fi pace sau război, dacă vom parcurge crize sau instabilitate?”

În domeniul studiilor pentru pace și drepturile omului, autorul s-a afirmat, mai ales, printr-o muncă de Sisif. Ulterior a devenit și un autor și custode de cărți pe care le-aș numi ca fiind cărți ale răbdării, în care fiecare rând se scrie cu parcimonie. De fapt, cred că sunt foarte puțini cei care știu că Maior este, dincolo de omul ancorat în operaționalizarea și teoretizarea unor noi modele de relații internaționale, și un autentic poet. Momentul când va decide să-și publice poemele este însă incert. Se vede că nu este dispus să cheltuie sau să ieftinească din așteptările celor care-i apreciază scrisul, deci cu atât mai exigent va fi în poezie. Probabil, tocmai aceste amânări, cu valență de silicat, dau miez de dogmă scrierilor sale.

Așa cum Incertitudine poartă ca motto sacralitatea cuvintelor poetului său preferat – JLB – aflat, nu în fața a două drumuri care „se despărțeau într-o pădure aurie” ca la Frost (dintr-un alt poem îndrăgit de autor), ci în fața unui „dumnezeiesc labirint de efecte și cauze (…) Pentru (acea) rațiune, care nu va înceta să viseze/ La un plan al labirintului”.