Studii literare

O vorbă de duh din sfera criticii literare măsoară soliditatea unei cărți publicate prin capacitatea ei (dovedită practic de către autor sau de cititor) de a sta în picioare. Cărțile mai groase trec proba și pot fi puse pe masă, „în picioare”, fără să cadă pe o parte sau pe alta. În schimb, o carte mai subțire, numită în derîdere „lamă de cuțit”, nu stă perpendicular pe suprafața plană oricît s-ar munci, acum, cel care a scris-o.
Arhitectura memoriei, volumul de studii purtînd semnătura lui Răzvan Voncu, trece testul solidității nu numai la figurat, ci și la propriu. Peste patru sute de pagini cu literă mică și îndesată fac o carte despre care s-a mai scris în România literară, nu însă și în publicații mai atente parcă la politicile culturale decît la contribuțiile literare și critice. E curios cum se poate scrie ditirambic despre apariții editoriale în mod vădit modeste și cum se trec cu vederea, „strategic”, volume valoroase, pentru că semnatarii lor au alte convingeri decît ale noastre. Cîștigă autorii acomodanți, care „nu pun probleme”; iar de pierdut, pierd nu atît autorii de factura colegului meu de generație, cît cititorii ce așteaptă de la critica de întîmpinare stabilirea unei scări de valori.
De acest aspect, al nedreptăților critico-literare, pare de altfel preocupat Voncu însuși, în perspectiva istoriei literare ce a corectat, în timp, unele judecăți prea aspre, lăsînd însă altele încă în vigoare publică și academică. E cazul lui Slavici, „colaboraționistul” apărat și de Nicolae Manolescu cu argumente pe texte; sau al lui C. Stere, de care istoricul literar din generația mai tînără se apropie comprehensiv; sau al Avangardei, expediată de mulți în clișeul critic că ar fi produs numai manifeste teoretice, nu și creații literare semnificative. Capitolul I, absolut remarcabil, din Arhitectura memoriei își propune și reușește să-i „reviziteze” pe clasici prin relansarea discuției asupra operei și biografiei lor, prilejuită de o reeditare într-o ediție critică sau mai „populară”. Voncu a citit cu atenție noile ediții apărute în ultimii ani și face asupra lor observații pătrunzătoare, unele de mare finețe, fără a pierde însă din vedere ansamblul, cum se întîmplă la alți „detectivi” literari care nu mai văd pădurea din cauza copacilor. Ceea ce se poate remarca de oricine urmărește scrisul istoricului și criticului literar (în această ordine) e capacitatea de sinteză a autorului specializat în mai multe epoci literare. Dacă pentru destui exegeți o epocă literară e un cîmp de manifestare culturală și expresie literară suficient de vast pentru a pretinde o specializare exclusivă, lui Voncu succesiunea istorică a epocilor nu-i pune probleme de adaptare critică. El poate citi și interpreta cu aceeași acuitate o contribuție de „literatură” română medievală și un poem ocazional de Nichita Stănescu, după cum îi poate înțelege deopotrivă pe Emil Gârleanu și pe Emil Cioran. (Al doilea își ura de fapt prenumele, redus la inițială, pentru că ar fi avut „ceva de frizer”.)
Atît de mare e arcul critic al lui Voncu, înapoi în timp și lateral, în varietatea de stiluri, de școli și de autori, încît uneori criticul coboară ștacheta, scriind ultrapozitiv despre autori mai modești. Și Valeriu Cristea, și Gheorghe Grigurcu căutau să facă „dreptate” unor literatori umbriți de „starurile” epocii postbelice, însă riscurile unei asemenea procedări sînt mai mari decît beneficiile. La Grigore Arbore, ca și la Adrian Alui Gheorghe, avem supralicitări critice, datorate probabil regimului aparte al unor prefețe. Textele din Arhitectura memoriei nu poartă data apariției în reviste și nici mențiunea publicațiilor în care au fost tipărite, dar fragmentele următoare par a fi din cuprinsul unor texte „de escortă”, al unor prefețe: „În perspectivă diacronică, pe de altă parte, există în mod evident doi Grigore Arbore: unul, de dinainte de exilul din 1987 (cînd pleacă în Italia, țara în care făcuse studii de istoria artei și obținuse și doctoratul, la Pisa, în 1975), și un altul, de după această dată.” (p. 293); „talent există cu carul în poezia lui Adrian Alui Gheorghe, unul dintre cei mai originali contemporani ai noștri!” (p. 329). Voncu e aici un critic foarte cumsecade, ceea ce rămîne totuși o contradicție în termeni.
Ca istoric literar, autorul are în schimb nu numai capacitate de sinteză, ci și pătrundere analitică, evitînd cu eleganță atît stilul „ticăit”, factologic, cît și pe cel prea speculativ-deconstructiv. Studiile pun mereu în legătură istoria literară „clasică” și cea „contemporană”, printr-o dublă focalizare. Textele vechi sînt citite în contextul lor sociocultural și în rama istorică, dar și prin prisma a ceea ce s-a scris, ulterior lor, despre ele (contribuții critice) sau pornind de la ele (contribuții literare). În acest fel, „vechiul” este actualizat, dar nu abuziv, ci prin transformările lui succesive, într-un metabolism cultural a cărui formulă complexă Voncu o reface, sintetic, de cîte ori are ocazia. La celălalt capăt, al „noului” apărut după numeroase verigi ce-l leagă de „vechi”, noutatea însăși devine semnificativă nu numai în sine, ci și prin raportare. Istoricul literar îi caută fundamentele și posibilitățile de ocurență în biografia scriitorului, ca și în cîmpul formării lui. Reprezentativ, în acest sens, este studiul despre Creangă, „scriitorul ascuns” citit încă și astăzi în chei nepotrivite, fie ca un autor „popular”, fie ca unul „posesor al unei cunoașteri oculte”. Nu doar analiza făcută de Voncu reține atenția aici, dar și impecabila traversare a unei posterități scriitoricești stufoase și confuze. Este radiografiată mai întîi receptarea „fracturată” a creației lui Creangă: „Se poate observa că niciuna dintre perspectivele exegetice nu se impune ca definitivă sau, măcar, ca larg acceptată, dar și că între ele sînt distanțe foarte mari. Între un Creangă folcloric și jovial și unul ocult și calculat este tot atîta distanță cît între un Creangă superior, sinteză de cultură scrisă și oralitate, și unul autobiografic, crud și răzbunător. O receptare atît de fracturată, aflată într-un remarcabil (și, adesea, cordial) dezacord, pe fondul unanimei recunoașteri a valorii sale literare, ne atrage atenția asupra complexității operei scriitorului.” (p. 60). După două pagini vine raportarea înnoitoare a istoricului literar; iar Creangă nu e raportat la precedențe, ci la un alt caz, din sfera lirică, de transfigurare a unei materii „sărace”. Și anume… Bacovia, introdus în discuția despre Creangă cu pasiunea cu care G. Călinescu, în Istoria sa, căuta versuri barbiene în trecutul poetic premodernist. Întrucît Creangă „realizează o arhitectură textuală complexă din materii banale (scăldatul, furtul pupezei, o colindă ratată, un drum cu căruța la Socola)” și stăpînește o tehnică de construcție, el nu poate ilustra un „instinct artistic brut, neprelucrat”; ar fi mai degrabă „un cărturar ascuns”, ocultînd „savant”, sub masca „țărăniei”, cunoștințe din care paginile sale își trag nu atît savoarea, cît seva. Este deci un scriitor „în toată puterea cuvîntului”, raportat de Voncu la originalul inclasabil Bacovia de mai tîrziu și de pe „culoarul” liric: „Cunosc, în literatura noastră, un singur alt scriitor capabil să transfigureze o materie săracă la nivelul la care o face Creangă: Bacovia, care face poezie post-simbolistă cu materia/ile cu care alții scriu proză sămănătoristă.” (p. 63).
Dincolo de eleganța modului critic, să observăm această perspectivă istorică integratoare care o servește. Insolitul artistic, originalitatea izbitoare, stranietatea textelor unui scriitor (de pe listă nu va putea lipsi Urmuz) sînt puse într-un tablou în ale cărui dimensiuni își fac loc și la care Voncu lucrează continuu. Nu avem, aici, fărîme sau „firimituri” de istorie literară, ci însuși tabloul unei discipline ce presupune putere de muncă, efort de documentare, acribie filologică și aparat conceptual. Este o istorie a literaturii române „în mișcare” din care avem, deocamdată, studii de caz, aplicate analitic, unele de mare subtilitate interpretativă.
E posibil ca, după ce a infirmat prin propriul exemplu teza că generația mai-tînără nu este deloc interesată de istoria literaturii, Voncu să și scrie una.