Camelia Radulian 
Vine o zi cu făptură de lână
și-n temniţa-i verde sapă soarele tânăr
rezemat de un glonţ stă soldatul c-un umăr
că vioara e mâna lui în ţărână.
Hai, lună,
poate rodesc şi eu, fi-mi-ar toamnele ude
pe drum poticni-vor uragane de frunze
Ah! primăverile astea lăuze
leagănă flori la ferestre, pe buze.
În oraş să te-ascunzi nu ai cum, nu ai unde
poate în câinele şchiop traversat de alice
nebunul din colţ despre moarte şi bice
plânge şi zice:
vai, e gravidă ziua de mâine cu atâta pământ,
o să fete curând, o să fete curând un mormânt,
o să mă fete curând…
Vai, lume, spărtura din piept nu mai pleacă acasă
a îmbrăcat pe dos o chiparoasă
a îmbrăcat o rană roșie, o cămașă frumoasă
și pieptănătura rănii e de fecior
îmbrăcat în izvor
Nu e de sânge, rana, e din iarba din sat
și are ferestre într-un soldat
și icoană are într-o mamă vădană
și-un cântec, sub streşini, într-un bunic
blajin şi mic:
pic, pic, pic….
