Literatura de azi
Aprilie
În aplecare, tâmplă după tâmplă
Ochii albaştri, ochii mei ca mierea.
Aprilie ne dăruie vederea,
Ceea ce am uitat, din nou se-ntâmplă.
Frazele, visul, sufletele numa
Ca de potop salvate simt că sunt.
Se face zi de mugure mărunt
Adăpostit în mintea mea de-acuma.
Nici nu mă tem, nici bucuria nu stă
Mai mult decât stătuse la-nceput.
Vine mereu o pasăre şi gustă
Rănind vicleană timpul meu trecut,
Şi-n mare taină puiul de lăcustă
Ciopleşte la vioara lui de lut.
***
Ce pierzi lipsind
Tăcerea mea e ca o ţară moartă
Dar nici nu cred că alta e mai sfântă
De ce ţi-aş ţine-nchisă gura, cântă,
Vânează dacă vrei aceeaşi soartă.
Dar apără-te chiar când nu te doare,
Ca talpa moale calcă peste forme.
Ar fi păcat să strici lumini enorme.
Vederea lumii-i împietrită sare.
Încet şi iubitor de lună rece,
Ca melcul în grădină vei petrece.
Ce pierzi lipsind? Ce capeţi dacă spui
Nimicul tău, urechilor statui?
***
Ca o greșeală-n care-am stat
Toamnă-n grădină, toamnă pe deal,
Toamnă pe şes,
Toată lumina prinde rugină, frunzele ies
Să se-nfășoare pe răsuflare şi pe vedere
Într-o cădere de culoare fără putere.
Ea ne ajută, sufletul nostru e împăcat,
Vara e mută ca o greşeală-n care-am stat.
Cum suntem azi, am fost şi ieri, alţii, tot alţii,
Marea ne uită, uită-ne munţii, înalţii.
Fie că stăm de-aci-nainte puri în lumină,
Frunzele aduc înspre pământ urme de vină.
Totuşi ce preţ necugetat se pregăteşte
Pentru livezi şi pentru vii, pentru nădejde.
Pentru un cer încă senin, pentru schimbare,
Pentru toţi sâmburii care devin lacre de soare?
***
Oglinda mea fiind, de ce nu-mi semeni?
Dispreţul e harul deznădejdii,
Nestinsă contemplarea dintre gemeni.
Oglinda mea fiind, de ce nu-mi semeni?
Tu, care harnic îmi prezici primejdii?
Părem că suntem fiii unor steme
La care nimeni nu se mai gândeşte
Sângele cui, pierdut, ne osândeşte
Să fim în cimitire de poeme?
Nu ne-a fost dat curat acelaşi simţ şi
Neputrezita inimă de ceară
Ca în virtutea ei să fim ca sfinţii.
Păscuţi de trup, desăvârșit să pară,
Acest păcat destăinuirăm minţii,
Că, neputându-l stinge, ne omoară
***
Acolo unde cred că ești
Acolo unde cred că eşti
Nici trenurile nu străbat
Acolo ca de sticlă par
Pădurile de brad brumat.
Tot mai departe simţi şi taci
Adăugat la rest mereu
Şi nu mai pot înainta
Decât pierzându-mă şi eu.
Cum ninge, alb e orice drum
Şi alb respiră-ntregul timp
Nici nu te-aş recunoaşte-acum
Desperecheat şi fără nimb.
Mi-e milă şi să-mi amintesc
Dar nici să uit nu mă îndur
Câtă părere-i în destin
Câtă greşeală-i împrejur.
Cu degete de frig adun
Ca sub un şal înzăpezind
Sufletul nostru încă bun
Mişcarea lui către argint.
Cum ninge, nu s-ar mai opri
Şi fi-vor brazii îngrădiţi
Acolo unde cred că eşti
Printre barbari meteoriţi.
În fiecare an aştept
Să ningă, să te pot vedea
Dacă priveşti, dacă asculţi
Dacă mai înţelegi ceva.
***
Iubire
E timpul să te treci în viaţa umbrei
Unde sunt strânse cete de cuvinte
Unde un dor de tine te cuprinde
Tu poţi însingura coline sfinte
Şi nu poţi fi trecută cu vederea
Caldă ca lână, palidă ca mierea
Acestei linişti preţul nu i-l cere
Zidită fie gura care minte
Răzbunătoarea, simpla mea putere!
E timpul să primeşti culori promise
De plopii, de păianjenii din vise,
Şi de tristeţi în sine compromise.
***
Și poezia e un somn
Şi poezia e un somn
Din care nu te mai trezeşti
Cu ochii largi deschişi sub mări,
Visând la spasmele lumeşti,
Cu perle pleoapele plângând
Sărate buzele albeşti,
Nefericit, înspăimântat
Printre comori piratereşti,
Păreri de rău că nu-nţelegi
Mişcarea gurilor de peşti,
În calmul monştrilor sorbit,
Măcar astfel să te fereşti,
Fără să fii de tot primit,
Nici înecat, nici viu nu eşti,
Să poţi trânti o poartă grea,
Să tragi perdele la fereşti,
Şi poezia e un somn
Din care nu te mai trezeşti.
Constanța Buzea
(selecție realizată de Odilia Roșianu)
