Imanență, clipă, moarte

La orele 19 şi 30 de minute deschidea uşa vagonului. Nu a aprins lumina. Rezemat cu spatele de fereastra culoarului, asculta în tăcere zgomotele înăbușite ale gării; lumini şi umbre urcau şi coborau peste pereţi, din spate, ca un ecou, gâfâitul unui tren care intra în gară. Cu ochii închişi, Nechita încercă „să simtă” altfel spaţiul unui vagon de dormit. Îşi dădea seama, la faţa locului şi în singurătate, că un voiaj de noapte implica ceva întortocheat şi sensibil, greu de explicat, ceva nevrotic, un pic deprimant; o aventură în care poezia spaţiilor deschise era fracturată de haloul pâclos al captivităţii, de acceptarea liber consimţită a privării de libertate. Să stai închis într-o cuşcă metalică pe roţi din care n-ai nicio scăpare! Ceva de genul: „De-a gratiilor lentă perindare, i-s ochii obosiţi şi preasătui”. Îmbătrânea Nechita? Scăpase hăţurile lucidităţii? Nu că ar fi ştiut cine e Rilke şi „Pantera” lui, însă degringolada ultimelor ore – cu excepţia prudenţei şi a punctualităţii – îl târâse într-o stare psihică aparte, cu perverse efecte colaterale.

Aprinse luminile. Cu cheile înşirate pe un cerc metalic subţire, începu controlul fiecărei cuşete: nicio cută pe husa canapelelor, niciun strop dubios pe porţelanul chiuvetei sau al vasului de toaletă. Oglinzile, foarte orgolioase! Noutatea în semitonurile calde erau ghivecele cu azalee fixate în colţul dinspre fereastră al fiecărei cuşete: albe sau roz, petalele gingaşe şi mătăsoase parcă aduceau veşti de pe tărâmuri înrudite cu îngerii. Pe Nechita nu l-a surprins prezenţa florilor – speciala oferea răsfăţuri superbe! –, ci faptul că în cabina nr. 5, aflată chiar în mijloc, fie intenţionat, fie prin omisiune, acestea lipseau; în schimb, predomina un parfum straniu de ambră şi tămâie, un miros dens ce implora clipe de rugăciune sau o gură de aer proaspăt.

Fără să acorde cine ştie ce atenţie acestui detaliu, însoţitorul vagonului îşi mai lustrui odată pantofii şi îşi potrivi în oglindă papionul; se declară mulţumit şi, înainte de a ieşi în întâmpinarea pasagerilor, aruncă o privire în mapa ce-o găsi pe măsuţa cabinei sale. Hârtii de rutină pe care le văzuse de sute de ori; după ce întoarse ultima filă, descoperi un carton de lux ce avea imprimat în colţul din stânga-sus un semn aparte, asemănător literelor alfa şi omega ingenios reunite într-un simbol… Dedesubt, cu aceeaşi caligrafie elegantă, în dreptul numărului de cabină era notat numele ocupantului: 1. doamna Eleonora Nour, 2. doamna Katarina Schwarzenberg, 3. doamna Sylvie Horeaux, 4. doamna Maria-Magdalena Romano, 5. domnul Trair Delmore, 6. doamna Alexa Sermitis, 7. doamna Ramona Boccanegra, 8. doamna Fatima Azavian, 9. doamna Lilia Petrova-Moscu. O acoladă dublă, negru cu auriu încheia eleganta prezentare.

„Ce chestie, îşi spuse Nechita în gând, până acum aveam o foaie simplă de parcurs cu numele scrise de mână sau bătute la maşină. Acest carton fin şi elaborat pare mai curând o invitaţie la bal sau la nuntă. Un singur bărbat între opt femei? Şi ce nume, Trair Delmore, n-am mai auzit până acum. O fi spaniol, sud-american, cine ştie! Vai de capul lui, l-au băgat la 5, între cucoane, de-aia n-are flori… Dar legătura, legătura prevăzută în regulament care o fi? Opt femei şi un singur bărbat. Un şeic cu haremul său, un mire pentru mai multe mirese?! Nu se prea susţinea ipoteza, dar nenumărate sunt căile Domnului! Atâta protocol şi atenţie la detalii n-am mai întâlnit, trebuie să fie cu adevărat o călătorie SPECIALĂ! Hai că toate-s aiurea!”

Brusc îi reveni în minte vocea, vocea care făcuse atâta balet în creierul lui. Evident că în spatele acestui spectacol nu putea fi decât „mai marele tuturor gărilor lumii, tartorul tartorilor, puii lui de tartor! Şi dacă m-am ţicnit, şi-o fi vorba de vreun excentric care n-are ce face cu banii şi-mi pune inima pe jar! Poate o fi chiar acesta, Trair… şi cum îi mai spune. Lasă că-i pun eu la punct pe toţi, să-i văd urcaţi în cutia simandicoasă şi-ai mei sunt! Dragilor, abia vă aştept…” se consuma Nechita obsedant şi obsedat.

În timp ce căuta răspunsuri care deocamdată nu se puteau anticipa, din obişnuinţă privirea îi rămăsese aţintită pe monitorul camerelor de supraveghere: acelaşi culoar lung, absolut pustiu. Şi deodată, ca şi cum s-ar fi deschis mira unei televiziuni, pe ecranul inundat de roşu apărură scrise cu majuscule negre, unul sub altul, trei cuvinte tulburătoare: Imanență, Clipă, Moarte. Un moment neverbal care amplifica povestea; după un minut sau două, imaginea dispăru şi culoarul cu cromatica sa neutră reveni la normal. Suspectându-se de năluciri, Însoţitorul de noapte îşi frecă ochii.

La orele 19.45, coborî la scara vagonului pentru a-şi întâmpina oaspeţii. Deşi pe dinăuntru neliniştea fusese dublată de o curiozitate sâcâitoare, chipul radia numai zâmbet. Rând pe rând, au apărut femeile. Observă că, deşi veneau cam la două-trei minute una după alta, nu-şi vorbeau şi n-au schiţat gesturi din care să reiasă că s-ar cunoaşte. Tăcute, fiecare l-a salutat pe Nechita cu o ușoară înclinare a capului, ca nişte adevărate prinţese; la fel de precis şi amabil, el le ajută să urce scara vagonului. Purtau toate o geantă mică de voiaj şi o poşetă de mână. Genţile de călătorie aveau culoarea şi modelul frapant de asemănătoare, ca şi cum ar fi fost cumpărate de la acelaşi magazin, de o persoană neutră şi grăbită.

Cele opt doamne, cu vârsta aproximativ între 60 şi 70 de ani, erau îmbrăcate elegant, în lâneturi şi mătase fină, cu nuanţe amestecate de negru şi maron. Chiar dacă temperatura se apropia de cea a unei zile de vară, fustele lor ajungeau foarte aproape de gleznă, iar bluzele butonate până la gât aveau mânecile lungi; în picioare, un fel de botine strânse cu şireturi, pe cap – pălării cu borurile mici. Deşi înmănușate, mâinile se mişcau neaşteptat de bine pentru vârsta lor, iar privirile trădau un soi de ștrengărească, fugară complicitate.

Obişnuit să îşi stăpânească impresiile ori să dea verdicte premature, mai ales când era vorba de femei, Nechita fu totuşi neplăcut surprins de chipurile acoperite cu un strat gros de fond de ten şi pudră; un fel de crustă artificială a vieţii, o mască desăvârşită şi inaccesibilă. Intenţionat ori nu, mecanismul pierderii identităţii funcţiona bine, iar linia de marcaj între real şi disimulare se anula perfect. Cele opt pasagere păreau surori gemene ori clonele uneia din ele. Zeiss apelă la imaginaţie, străduindu-se a le încadra într-un tablou cât mai aproape de real: sobrietatea şi desuetudinea duceau spre varianta unui grup de actriţe talentate şi brave, nevoite să intre în rol cu câteva ceasuri bune înaintea spectacolului; la fel de bine putea fi un grup de femei pregătite să participe la un eveniment funebru sau, în varianta cea mai nefericită, ele însele îndurerate văduve asumându-şi de bunăvoie şi nesilite de nimeni clişeul bătrânelor doamne…

Cu toate intenţiile lui mai mult decât onorabile, vulpoiul Zeiss presimţea că rămâneau, totuşi, mult prea multe întrebări fără răspuns. De ce nu s-au salutat între ele şi nu au răspuns la salutul lui? Dacă nu se cunoşteau, cum se face că erau îmbrăcate şi încălţate la fel până la detalii? Si dacă exista o legătură între ele, ce le împiedica să-şi vorbească? Sau erau mute? Pentru ce şi pentru cine atâta mister?

Nu, ceva îi scăpa; aceste doamne pline de taine aveau prea multe în comun, provocator de multe. Era clar ca lumina zilei că fie şi-au impus, fie li s-a impus această bizarerie comportamentală! Şi dacă cineva le obligase, cin’să fie, cin’să fie? Evident că vocea, vocea care îl scosese şi pe el din minţi! Un complot subteran în care, vrând-nevrând, fusese inclus cu bună ştiinţă? Adică să fi fost el „maurul” care trebuia să îşi facă datoria? Însă „maurul” trebuia să plece! Încercă să-şi amintească cine-i explicase chestia asta cu maurul, parcă un actor insomniac… îl ţinuse o noapte întreagă de vorbă. Culmea e că înţelesese! Nu de puţine ori constatase că de la toţi singuraticii cu care stătuse la taifas în atâtea şi-atâtea nopţi pe calea ferată, reţinuse câte ceva care îi îmbogăţise mintea, o destupase!

Însă grupul de „ciori”, cum răbufnise un gând irascibil, nu-i era deloc pe plac. „Ceva solzi pe suflet au ele, aşa simt eu, încerca să-şi facă pârtie prin amalgamul acelei zile atât de controversate. Şi Trair Delmore cine-o mai fi? Ce nume de operetă sau telenovelă, Trair Delmore! Am auzit multe la viaţa mea, dar… Şi mai şi întârzie, răbufni cu ochii pe minutarul peronului. Peste cinci minute trenul pleacă, unde mă-sa o fi Delmore ăsta?!”

L-a văzut de departe fiindcă arăta ca singurul posibil călător al specialei. În jur de 40 de ani, nu foarte înalt, dar suplu, semăna cu actorul francez Alain Delon pe care Nechita îl ţinea minte dintr-un film în care juca alături de Romy Schneider, cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse în viaţa lui. Avea acasă un „Paris Match” cu pictorialele ei puţin înainte să moară, ce minunăţie de femeie… şi ce păcat! De multe ori îi visase chipul angelic şi fusese fericit!

Îmbrăcat într-un costum deschis la culoare, din material subţire, şi cămaşă albă, lejer descheiată la gât, bărbatul degaja o eleganţă nonconformistă, completată de geanta micuţă de voiaj, aruncată neglijent pe umăr. Cu părul şaten şi ochii albaştri, părea şi mai tânăr, însă existau pe chip şi în mişcările sale o derutantă plictiseală, o saturaţie bolnăvicioasă, o lehamite specifică bărbaţilor care şi-au trăit viaţa atât de intens, încât la un moment dat par să se mişte în gol; parcă plutea într-o lume fragilă şi inconsistentă învăluită în clarobscur. Farmecul său decurgea tocmai din această blazare, această rupere de prezentul abundent şi miezos, din neatenţia la graba şi nebunia furnicarului de oameni veşnic în mişcare; pe acest pământ, la rândul lui, aflat în neostoită mişcare.

L-a salutat pe Nechita şi i-a întins mâna prezentându-se, glasul era moale şi melodios, puţin uscat şi lipsit de emoţie, doar felul în care lungea vocalele atesta ceva exotic, oarecum şubred: Traaiiir Delmooore…

În ciuda numelui care îi displăcea profund, tânărul ce s-a lăsat condus ca un copil până în faţa cabinei nr. 5 îi deveni simpatic prin neimplicare, prin amestecul ciudat de aiureală şi prestanţă, prin răbdarea de a asculta atent explicaţiile referitoare la utilizarea butoanelor de pe panoul electronic. Trecuse de partea lui poate şi din cauza „văduvelor negre” care îl ignoraseră, tratându-l ca pe un nimeni.

Fiecare se retrăsese în cuşeta rezervată fără nicio întrebare, nicio nelămurire, nicio dorinţă sau reproş; Nechita auzise doar răsucitul cheilor pe dinăuntru, ceea ce echivala cu un NU categoric. Femeile îşi apărau intimitatea, excluzând orice intruziune; sec, rapid, iremediabil.

Încet dar sigur, lui Nechita i se strecura în cap ideea că între voce şi derutantele femei exista o strânsă legătură, un pact ce funcţiona perfect pe principiul vaselor comunicante; vocea reprezentase cu succes şi geniu suma glasurilor tuturor acestor nimfe ofilite, cu buzele strânse într-o expresie îndărătnică.

„Trenul expres 634 în direcţia București-Budapesta-Viena pleacă de la linia întâi peste cinci minute. Însoţitorii sunt rugaţi să coboare din vagoane”. Garnitura se puse în mişcare. La început, încet şi greoi, apoi, ca o fiară atrasă de magnetismul şinelor asaltă concurenţa loială a stâlpilor de înaltă tensiune, a copacilor şi clădirilor ce rămâneau în urmă. Noaptea înghiţea nepăsătoare mecanismul pe roţi. Superstiţiosul Nechita îşi făcu semnul crucii larg şi apăsat. (va urma)

În imagine: Romy Schneider (sursa foto: listal.com)