Trădare?

La Corabia, tata (rămas la Galați cu serviciul) a venit de două ori. Prima oară, imediat după ce am ajuns acolo, aproape pe urmele noastre, ca să se asigure că nu ni s-a întîmplat nimic. Aflase că trebuia să plecăm din București chiar în ziua bombardamentelor, cînd a fost distrusă Gara de Nord, dar nu știa, nu putea să știe – de aici îngrijorarea care l-a propulsat pe urmele noastre – dacă izbutiserăm să ieșim din ea înainte de a fi lovită.

A doua oară, a venit ca să ne vadă. Era deja seară, cred, de vară, cînd, dintr-odată, pe neașteptate (nu-și anunțase, n-avea cum să-și anunțe sosirea) tata a apărut în cadrul ușii. I-am sărit de gît, l-am îmbrățișat, l-am sărutat, am dat, într-un cuvînt, cuvenitele semne de bucurie (bucuria era, firește, sinceră, manifestarea ei însă – am simțit-o chiar atunci – ușor convențională, puțin jucată. Gesturile nu mi-au reușit niciodată, ele mă falsifică și acum!)

Bucuria mi-a fost mai spontană, în schimb, și deci – pentru toată lumea, inclusiv pentru mine – mai evidentă cînd, peste cîteva clipe, în cadrul ușii în care tata se mai afla încă, și-a făcut apariția (o apariție desigur regizată, prezentată ca o a doua mare surpriză, dar transformată de reacția mea, sensibil disproporționată față de prima, prea însuflețită, în surpriza cea mare, surpriza surprizelor) „unchiul”, unchiul cel vesel al copilăriei mele.

Era un om foarte glumeț, convins că glumele lui plac, iar mie, pe atunci, îmi plăceau grozav. În toiul primirii înflăcărate pe care o făceam unchiului am realizat (zîmbetul modificat al tatei ce asista neputincios la victoria celuilalt era ca un reflector ce-mi scotea la iveală culpa) că, prin atitudinea mea, comit o gafă; am încercat, imediat, pe loc, ca și mai tîrziu, în cursul serii, să repar ceea ce stricasem, fără să reușesc, firește.

Mă simțeam vinovat, mi-era rușine că mă „trădasem” în asemenea hal încît dovezile suplimentare de afecțiune pe care mă străduiam să i le arăt tatei mi se păreau mie însumi neconvingătoare, penibile. Cît de tare l-am jignit atunci pe tata am înțeles abia cînd, devenit matur, m-am pomenit gelos pe sentimentele copiilor (altora – noi, eu și soția mea, neavînd copii). Nimic nu-i copilărește mai mult pe oamenii mari decît gelozia față de cei mici!

—

Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La ani buni de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)

În imagine: „Copil cu porumbel” (detaliu) de Pablo Picasso (sursa foto: artmark.ro)