O teamă inexplicabilă

Cu fundul înainte

De data asta, informațiile transmise de cei care goneau cu ambulanța spre spital nu stăteau deloc în picioare. Aduceau o femeie de 35 de ani, la a doua naștere, care încercase să nască acasă cu moașa și fusese găsită cu copilul născut pe jumătate. Sau cu cealaltă jumătate nenăscută, depinde cum voiai să vezi lucrurile. Doar că acel copil încerca să iasă cu fundul înainte. Adică în pelviană. Bineînțeles că am avut instinctiv o reacție normală de respingere a informației și m-am întrebat imediat unde naiba suntem și în ce mileniu. Cum adică să vrea să nască cineva în America, la New York, în 2008, un copil cu fundul înainte?! Ba mai mult – acasă, în dormitor.

N-am apucat să ne punem prea multe întrebări fără rost pentru că cei de la salvare au intrat cu femeia pe targă și au dus-o direct în sala de operații care avea totul pregătit. Când femeia și-a desfăcut picioarele am văzut că informațiile fuseseră corecte. Pelvisul copilului era aproape ieșit în afară, membranele erau rupte de mult de una din bravele moașe de-acasă, iar unul din picioarele nenăscutului atârna albastru și umflat între picioarele mamei. Unul din cele mai mari picioare de nou născut pe care le văzusem vreodată. Celălalt picior era încă înăuntru, întins pe lângă corpul copilului ca o atelă. Doar asta îl mai ținea încă înauntru, la adăpost.

Eram doi doctori de gardă și alternam nașterile, iar aceasta îi revenea colegului meu care terminase rezidența doar de șase luni și care mi-a spus franc că nu a asistat nicio naștere în pelviană. ”Franc breech” se numea acea poziție a pelvienei în care copilul se chinuia să iasă. Colegul meu nici măcar nu văzuse vreuna.

Orice pelviană ajunsă la termen se rezolvă în America prin cezariană, pentru că e considerată o naștere periculoasă. Femeia era însoțită de două moașe care-i născuseră acasă și primul copil. Amândouă aveau fețele căzute la pământ și jurau spășite că acel băiat a fost tot timpul în prezentație craniană și că s-a întors dintr-o dată cu fundul în jos, ca într-o scamatorie obstetricală, după ce femeia s-a scremut din greu vreo două ore. Așa o gogomănie nu auzisem niciodată și primele care au reacționat au fost propriile noastre moașe, care le-au spus că e mai bine să tacă, să aștepte afară și să se roage. Jill, una din moașele cu care lucram de câțiva ani, a știut imediat ce trebuie să facă. A luat un prosop steril și a ținut fundul copilului blocat acolo la ieșire. După mărimea piciorului, părea un copil foarte mare.

În România asistasem multe nașteri în pelviană. Pe vremea când lucrasem acolo prin anii 80, nu existau încă reguli, nici frica datului în judecată. Oricum un copil de dimensiunile acelea nu ar fi fost niciodată lăsat să nască pe jos.

Toți se uitau la mine să vadă ce și cum voi face. I-am strigat lui Jill să țină copilul cât poate de strâns înăuntru. Femeie solidă și puternică, ea arăta ca un jucător de rugby care plachează la grămadă. Dacă copilul ar fi coborât mai jos și ar fi ieșit cu trunchiul în afară, ar fi încercat instinctiv să respire și probabil că s-ar fi sufocat. Am trimis după ecograful portabil și, între zbaterile și gemetele mamei, am încercat să văd poziția capului fetal, situat încă sus, în uter. Era un cap imens complet dat pe spate, cu ceafa lipită de șira spinării, de parcă încerca să privească cerul din burta mamei. Mă gândeam ce să fac să nu-l las să ajungă acolo sus atât de repede. Avea și mâinile ridicate, așa că mai rău de-atât nici că se putea.

Nu mai fusesem pus niciodată într-o asemenea situație, nici măcar la începuturile mele în România. Trecând repede peste indignarea care încerca să mă invadeze, indignarea celui ce trebuie să scoată castanele altora din foc, am încercat să iau lucrurile așa cum erau. Nu-mi era greu să-mi imaginez ce s-ar fi putut întâmpla dacă aș fi încercat să las copilul să-și continue drumul cu fundul înainte, așa cum ar fi fost normal în situația aceea. Știam bine că aș fi avut mari probleme cu nașterea capului din urmă. Tragedia într-o pelviană de-abia acolo poate să înceapă. Copilul s-ar fi născut ușor până la gât, dar era posibil să nu-i mai poți scoate capul din urmă. Trebuia în cazul acela să intru cu o mână în uter să extrag mîinile duse desupra capului, apoi să găsesc gura copilului, să intru în ea cu două degete și, apăsând tare la baza limbii copilului, pe mandibula acestuia, să încerc să flexez capul dat pe spate și cumva să-l extrag. Manevră grea și periculoasă pe un cap atât de mare și deflectat! Plus că trebuie sa-ți reușească foarte repede, altfel copilul se sufocă repede în mâinile tale. Un coșmar pentru orice obstetrician. Mă uitam la Jill care stătea aproape în patru labe cu venele umflate, placând ieșirea acelui copil.

I-am explicat mamei în termeni scurți că, dacă lăsăm copilul să iasă așa cum era, s-ar putea să nu-i putem scoate capul la timp. Cu alte cuvinte, s-ar putea să moară sau să rămână cu complicații grave. Nu i-am mai spus că am văzut cu forte mulți ani în urmă în țara mea de origine un caz asemănător. Doar că femeia aceea, săraca, nu-și dorise să nască acasă și fusese adusă prea târziu la spital. Atunci copilul nu numai că a murit, dar în final i s-a rupt gâtul, iar capul din urmă a trebuit scos separat cu instrumente care nu mai sunt în dotare în America de zeci de ani. Instrumentul se numea craniotom și cu el se sfărâma într-un fel capul copilului deja mort, pentru a-l putea extrage, salvând astfel mama. I-am spus simplu că o cezariană disperată i-ar da mai multe șanse copilului. ”Disperată?”. Da, disperată pentru că jumătate de copil era deja afară. Am întrebat-o scurt dacă știa dinainte că băiatul vine cu fundul, dacă a fost la vreun doctor, dacă și-a făcut vreo ecografie. Nu, nici ea, nici moașele nu făcuseră nimic din toate astea pentru că voise să fie totul „natural” și nu dorise să aibă nicio legătură cu vreo clinică sau cu vreun specialist. De ce? Femeia tăcea și se uita la mine cu o privire goală, ciudată, care-mi amintea de vremurile mele de început în România. „Faceți cum credeți că e mai bine!”

Nu știam nici cine e, nici cum o cheamă. Vedeam doar că e o femeie civilizată, evident educată, care probabil că lucra la vreo firmă în Manhattan, poate chiar de avocați, și care voise să nască acasă dintr-un motiv special. Bănuiam despre ce e vorba și, deși îmi era greu, încercam s-o înțeleg. Mai văzusem asemenea priviri înainte de-a emigra. Acestei femei îi era frică de doctori! Era aceeași privire ca a femeilor din România comunistă atunci când avorturile fuseseră complet interzise. Atunci, ele își provocau avorturi așa-zise criminale și veneau la spital când nu mai puteau, pentru ca noi, doctorii, să terminăm o treabă începută de altcineva, ilegal și periculos, o treabă ce trebuia bine ascunsă, dar terminată cumva înainte de-a ajunge la complicații. În cei 25 de ani cât avorturile au fost interzise, au murit peste 10 mii de femei tinere și mult mai multe au rămas sterile sau mutilate pe viață. În vremurile respective miliția era pe capul nostru, dar cei mai mulți ginecologi de atunci au ajutat cât au putut acele femei disperate. Acum nu aveam pe cap nici poliția, nici Securitatea, ci doar avocații cu un sistem mult mai sofisticat de înfricoșare, menit să sperie nu numai doctorii, dar uite că și pacientele.

De fapt ce se întâmplă cu femeile, acum, aici în America? De ce vor să nască acasă, „natural”, uneori periculos și pe muchie de cuțit, când la fiecare colț din New York e un spital care le așteaptă? De ce le e frică de doctori și de spitale? Adevărul e că rata nașterii prin cezariană a ajuns în multe locuri la peste 50% , pentru că trăim într-un sistem în care nu mai este acceptată nicio eroare, niciun rezultat negativ, chiar dacă natura împinge uneori lucrurile acolo. Avem mereu conferințe nostalgice în spital despre dispariția artei obstetricale în America, a atâtor manevre și proceduri care astăzi pot fi simplu evitate printr-o cezariană, făcută cu tot mai multă ușurință. Manevre și proceduri pe care mâine nimeni nu va mai ști să le facă și care vor rămâne ca rezumate istorice în câteva manuale de obstetrică. Cine a fost măcar odată în curtea cu jurii înțelege de ce s-a ajuns aici.

Situația acelei femei și a copilului ei nu era deloc bună atunci când au fost aduși la spital . Văzusem pe ecograf că inima băiatului mai bătea, dar nu știam în ce stare e cu adevărat. Am rugat-o pe Jill să rămână nemișcată, iar eu am ieșit să mă spăl cu colegul meu mai tânăr.

-Cum crezi că vom scoate copilul .

-Habar n-am, dar îl vom scoate cumva!

Colegul meu era clar mai stresat ca mine. Cazul era pe numele lui, dar eu mă implicasem până peste cap așa că, dacă aveam să ajungem în curtea cu juri, la Tribunalul Civil din Queens, care se vedea măreț prin ferestrele spitalului nostru, urma să mergem împreună, de mână. Cele două moașe care-o asistaseră, nu mai păreau atât de speriate. Anestezistul a adormit femeia repede și am deschis abdomenul în condiții de urgență, adică tăind puțin cu bisturiul strat cu strat, apoi desfăcând țesuturile în viteză cu degetele. Segmentul inferior al uterului era atît de dilatat, încât părea gata să pleznească, ceea ce probabil că s-ar fi întâmplat curând dacă femeia se mai scremea. Am făcut pe uter o incizie numită clasică, adică de jos în sus și l-am deschis larg, ca pe o carte. Sub câmpul operator o simțeam pe Jill, minunata noastră moașă, ținând ferm copilul înauntru.

Jill era originară din Scoția,vorbea cu un accent puternic, care-mi plăcea la nebunie, și în tinerețe văzuse și ea destule drame de unde venise. Își iubea profesia și iubea America, deși ”the bloody bastards” o puseseră și pe ea să dea un examen de engleză ca pe toți străinii. Am intrat în uter cu o mâna cât de sus am putut și am încercat să acroșez cumva capul copilului. Mâinile îi erau duse în sus de parcă se ținea cu ele de cap. Am reușit cumva să le scot fără să le rup și chiar să ajung la gura copilului. I-am flectat capul și l-am tras cu greu afară după ce am lărgit incizia. Am luat copilul de subțiori și l-am scos repede. „Vezi să nu mă tragi și pe mine” mi-a spus în glumă Jill, de sub masă. Băiatul și-a revenit după câteva minute și a fost bine. Avea aproape șase kilograme și, deși de-abia născut, avea o privire tristă, chiar înfricoșată, ținând ochii larg deschiși, de parcă ar fi fost luat cu totul prin surprindere. Un nou născut stă de obicei cu ochii închiși, deoarece pentru el e dintr-o dată prea multă lumină, chiar dacă la început nu pare s-o vadă. N-am avut de loc timp să ne amplificăm revolta legată atât de greutatea lui neobișnuită, cât și de toate greutățile care aveau să urmeze pentru noi. În ora care-a urmat a trebuit să reparăm uterul obosit ce nu se mai contracta și sângera abundent de peste tot. Am făcut suturile în cea mai mare viteză și am comandat mult sânge de la banca de sânge din spital, singura bancă la care aveam credit deschis zi și noapte. I-am masat uterul, l-am injectat cu tot felul de substanțe puternice care de obicei ajută, dar el uterul, organ abuzat peste măsură, continua să stea necontractat și să sângereze. Apoi i-am legat ambele artere uterine, încercând ultimele manevre înainte de-a trece la o histerectomie de necesitate. Pierduse mult sânge. Mă gândeam cu groază că femeia e adormită și, în toată nebunia de început, nu semnase nimic. Mă uitam peste mască la colegul meu, la rezidentul care ajuta, la toată echipa din jur care nădușea la acel caz. Nimeni nu găsea niciun consimțământ al femeii care continua să sângereze. De-abia după ce am legat și arterele care aduceau sânge spre uter direct din aortă, hemoragia s-a oprit. Am mai verificat o dată hemostaza și am decis că ajunge – puteam s-o închidem. Când am ajuns la peretele abdominal am ieșit din sală. Eram ud ca după o saună și am plecat spre vestiar să mă schimb. Cele două moașe stăteau spășite în sala de așteptare și vorbeau cu soțul femeii. Am încercat să-i evit, dar nici ei nu păreau prea dornici să-mi vorbească. Șase kilograme, cu fundul înainte, întors în ultima clipă. Era prea de tot. Greu să mi le scot din cap. Încă nu-mi venea să cred că toată povestea fusese adevărată.

Când să ies, soțul a venit la mine și m-a întrebat dacă totul e bine cu soția. Un bărbat fin, intelectual, un yuppie cu ochelari de vedere cu dioptrii mari prin care i se vedeau măriți ochii speriați. L-am mai întrebat odată dacă soția văzuse până la naștere vreun doctor. Nu, nu văzuse niciunul și pricepusem că până a ajuns la spital a evitat doctorii cât a putut. Toată sarcina fusese văzută doar de cele două moașe, care ascultau inima copilului, îi măsurau greutatea, tensiunea și o întrebau dacă-și ia vitaminele. Îi mai născuseră un copil acasă , totul decursese atunci minunat, doar că acesta din urmă „se întorsese în ultimul moment cu fundul în jos și scoase neașteptat un picior afară – am văzut cu ochii mei, doctore”. Mi s-a urcat din nou sângele în cap și am încercat să nu spun nimic. Cum era să se întoarcă pe dos un copil de aproape șase kilograme, cu apa scursă de mult, după două ore de scremut?!

În cele din urmă i-am spus că așa ceva nu e fizic posibil și că ar fi trebuit să fi văzut un doctor măcar odată spre sfârșit și să fi avut de la bun început o cezariană programată. „Soția mea nu crede în cezariene”. Am închis ochii și am încercat să nu văd stele verzi. „OK, Sir, slavă Domnului, copilul și soția sunt bine. Felicitări” și am plecat spre vestiar.

Deci sunt femei care nu cred în cezariană, de parcă cezariana ar fi o nouă religie neortodoxă de care trebuie să se ferească. Am auzit de atâtea ori femei rămase gravide din greșeală care mi-au spus că lasă copilul pentru că „nu cred în avorturi”. Așa ceva puteam să înțeleg ușor, și asta cel puțin putea fi asociată cu religia și cu Dumnezeu. Dar cezariana? Adevărul e că și eu am fost uimit să văd, atunci când am început să lucrez în America, că rata nașterii prin cezariană e de 25 %. De atunci, sub ochii mei, graficul s-a mișcat în sus aproape încă odată pe atâta. Pentru mine, venit din România unde atunci rata de cezariană era de 6%, a fost ca o călătorie obstetricală în viitor. Știam că apăruseră în Brooklyn clinici și săli de naștere fără doctori, unde totul e dirijat de moașe. Ideea de întoarcere la „natural” (și organic) a devenit un fel de piesă de rezistență, fluturată cu atât mai mult cu cât orașul în care îți duci veacul e mai mare, mai din beton, oțel și sticlă. Una din fostele mele paciente m-a părăsit indignată când i-am spus că fătul are peste patru kilograme și jumătate și că, având și un pelvis mic, îi recomand o cezariană programată. Și-a luat toată documentația și s-a mutat la o altfel de clinică. A născut tot prin cezariană, dar după 24 de ore de travaliu chinuitor, în final transportată de urgență la cel mai apropiat spital. Alta, cu un copil la fel de mare și primul la 41 de ani, voia să nască, nu numai natural, ci și sub apă . Am revăzut-o în postpartum când mi-a povestit cu detalii aventura ei acvatică, încheiată tot în sala de operații după ce înroșise cu sângele ei acea cada specială. Nu am nimic împotriva acestor tip de nașteri, dar atunci când o pacientă din Manhattan m-a întrebat ce cred despre exercițiile de belly dancing, dans din buric, în timpul sarcinii și, mai ales, la naștere, am simțit că e prea mult. Am studiat site-ul acelei „clinici” care își făcea reclamă pe măsură, dovedind că belly dancing-ul în timpul nașterii ajută la coborârea copilului prin pelvisul chinuit al femeii. Ofereau training și un specialist care să conducă travaliul. Presimt că înainte de-a mă pensiona am s-o văd și pe asta.

Zilele trecute am primit un e-mail de la unul din foștii mei colegi din Brașov, cu care lucrasem în anii aceia grei în condiții astăzi aproape imposibil de imaginat. În fostul meu oraș, s-a deschis de un an o maternitate privată, numită „Regina Maria”, unde serviciile prenatale și la naștere sunt de ce mai bună calitate și unde săptămâna trecută a avut loc prima naștere acvatică. Am simțit cum călătoria mea obstetricală în timp face o buclă.

În noaptea aceea când am ieșit din sala de operații, privindu-le pe cele două moașe aventuriere, mi-am adus aminte de o comedie franțuzească în care două călugărițe năstrușnice galopau pe biciclete sau conduceau anapoda mașina mănăstirii în timp ce intrau în tot felul de situații neobișnuite și hilare. Acum, problema fiind rezolvată, păreau complet relaxate. Doar că lucrurile n-aveau să se oprească aici. De cum m-am dezbrăcat să intru la duș a sunat beeper-ul. „Trebuie să vii înapoi. Ceva nu iese la socoteală”mi-a spus, grav, Jill. Dacă mama și copilul au ieșit la socoteală, plus instrumentele și câmpurile pe care tocmai le numărau la ieșirea mea, atunci ce nu ieșise la socoteală?. ”Count correct”, socoteala bună, auzisem doar cu urechile mele înainte de-a-mi arunca mănușile. Când m-am întors, ”socoteala” continua pentru că totuși ceva nu ieșea la numărătoare. Un pansament nemarcat din cele zece deschise la repezeală de una din asistente nu ieșea. După ce am cotrobăit peste tot, până și sub pacientă, am luat-o după protocol și am chemat radiologia sa facă un film. Pansamentul de patru pe patru pe patru inch se vedea clar în pelvisul femeii. Doar că, fiind unul nemarcat cu plastic radioopac, putea fi ușor confundat cu una din fibrele speciale de fibrină pe care-o pusesem acolo special pentru a opri hemoragia. Nimeni nu scotea o vorbă. Între timp, rezidenta șefă, așa cum fusese instruită, l-a sunat acasă pe profesor. I-am explicat despre ce e vorba și că eu cred că ceea ce se vede poate fi pelicula de fibrină. Doar că protocolul spitalului spunea clar: dacă ceva nu iese la socoteală, pacienta nu se dă jos de pe masă până nu se lămuresc lucrurile. Am luat unul din acele pansamente și o pelicula de fibrină și le-am privit. Arătau destul de asemănător. Am fugit la Radiologie și l-am rugat pe tehnician să-mi facă un film la mâini. Bob, un uriaș de doi metri din Long Island, musculos și plin plin de tatuaje, încerca să-și reia moțăiala cu picioarele îndoite pe una din tărgi. Când i-am spus ce vreau m-a privit ca un pirat fioros. „Ești serios, doctore?”. „Hai, Bob, că n-avem timp. Bolnava e pe masă”. Mi-am pus pe o mână pansamentul de bumbac, pe cealaltă pelicula de fibrină să văd cum ies radiologic. La naiba, pelicula de fibrină nu se vedea pe film de loc, iar mâinile mele, radiologic vorbind păreau mai late și mai butucănoase. „Felicitări doctore, n-ai încă pic de osteoporoză” mi-a spus Bob care și-a reluat imediat moțăiala.

Ce era să fac cu pacienta, care stătea intubată pe masă de vreo trei ore, după ce pierduse și atâta sânge? Nu-mi venea deloc s-o deschid din nou și să-i cotrobăi prin burtă după un pansament de patru pe patru inch care putea fi oriunde. Plus că putea să înceapă să sângereze din nou. De asta îmi era cel mai frică!

Am chemat șefa turei de noapte, care mi-a repetat ca un robot protocolul spitalului, de parcă nu-l știam. Rezidenta șefă făcea cu profesorul o investigație pe Internet legată de acea nenorocită pelicula de fibrină, care în mod normal nu e vizibilă radiologic. Între timp, toți căutau încă pansamentul care se încăpățâna să nu apară. Celor două moașe le dispăruse din nou zâmbetul de pe buze și nu mai semănau cu călugărițele din comedia franțuzească, văzând că lucrurile nu se mai termină, iar eu îmi pun din nou masca pe față și mă spăl să reintru în operație. Apoi a apărut rezidenta șefă în fugă, care mi-a spus ca profesorul vrea să vorbească imediat cu mine. Dăduse de unul din cei care produseseră acea peliculă de fibrină, care-i spusese că, dacă in abdomenul persoanei operate există o bulă de aer după închidere, pelicula poate să devina radioopacă și poate să arate ca un pansament de bumbac nemarcat. Am răsuflat ușurat, mi-am aruncat mănușile și i-am transmis anestezistului informația.

Era trecut de cinci dimineața și n-avea rost să ma mai întind în pat. Oricum, n-aș fi putut dormi. Am făcut, în sfârșit, un duș și mi-am schimbat scraburile care puțeau a transpirație. Acea transpirație acră pe care ți-o dă stresul sau frica. M-am întors la sală și am mai stat la taifas cu Jill și cu rezidenții. Una din moașele din tura noastră își născuse amândoi copii acasă, dar făcuse multe ecografii și fusese urmărită în timpul sarcinii și de un obstetrician. Deci frica de cezariană era atât de mare, încât și moașele se nășteau între ele, acasă! Tot atunci am aflat că moașa care-o asistase acasă primise de la asigurare 8000 $ din cei 8600 pe care-i ceruse și, în final, îi trimisese o notă de plată separată pentru 600$, obrăznicie care o înfuriase pe moașa noastră. Eu, pentru o cezariană ca cea din noaptea aceea puteam primi între 600 și 1200 $. Spitalul în schimb costa spre 20 000 $, așa că asigurărilor le conveneau născutul acasă.

Înainte de-a pleca din gardă m-am dus să văd acel copil uriaș. Piciorul cu care ieșise înainte se mai dezumflase. Băiețelul dormea liniștit și avea pe fața dolofană o expresie ciudată, de om mare, ușor încruntat, care nu se dumirise încă de toate câte i se întâmplaseră. Când am vrut să-l iau de mânuțe, am văzut că în una din ele strângea triumfător un pansament de patru pe patru inch, nemarcat.

(sursa foto: libertatea.ro)