Tanța și Costel suntem chiar noi

ION BARBU. Poetul a optat în mod declarat pentru concentrarea lirismului. El a opus retoricii şi anecdoticii o artă a inscripţiilor oraculare, ceea ce l-a apropiat de Mallarmée şi de alţi ermetici. Trebuie însă recunoscut faptul că de multe ori predilecția sa pentru esențializare a fost contrazisă de gustul – balcanic – pentru lentoarea senzuală şi pitoresc. În mod frecvent, deşi de fiecare dată surprinzător, discursul poetic barbian se desface în volute largi, ca fumul de ţigară într-o încăpere fără curenţi de aer.

CRISTIAN BĂDILIȚĂ. Esenţa poeziei lui Cristian Bădilită este un ortodoxism târziu, un ortodoxism neortodox și ludic. Peste o sută de ani, un istoric literar care i-ar găsi versurile într-o bibliotecă uitată de vreme şi nu ar avea informaţii despre autor, ar putea totuși să presupună că este vorba de un poet român, afirmat la sfârşitul secolului douăzeci și începutul secolului douăzeci și unu. Român – pentru că în poezia sa se preia ceva din sacralitatea naivă evocată în poezia de la Gândirea. Şi afirmat la sfârsitul secolului douăzeci și începutul secolului douăzeci și unu – pentru că mitul biblic este tratat adeseori fantezist si cu umor, de un autor care în mod evident cunoaşte cei șaizeci−șaptezeci de ani de ani de poezie de după Gândirea.

ION BĂIEȘU. Când îi citim pe marii satirici şi umorişti de altădată, delectarea pe care o simţim este „arheologică” (bazată pe reconstituirea atmosferei din perioada respectivă) sau „logică” (constând în identificarea unor paradoxuri, serii, simetrii etc., în construcţia intrigii). Foarte rar ne apropiem şi ne apropriem un personaj (de exemplu, soldatul Švejk al lui Jaroslav Hašek), şi atunci o facem ca pe o spectaculoasă extracţie a lui din abisul timpului, miraţi că în unele privinţe oamenii din trecut semănau cu noi. Personajele lui Ion Băieșu, Tanţa şi Costel, suntem însă chiar noi, bineînţeles, nu în ipostaza noastră de spectatori lucizi, ci în aceea de indivizi absorbiţi de fluxul realităţii cotidiene.

GEORGE BĂLĂIȚĂ. Seninătatea imperturbabilă a lui George Bălăiţă, încântarea de caligraf cu care el îşi rotunjeşte – sau îşi rupe, cu intenţie artistică – frazele, surditatea faţă de ce se petrece în jur au, fără îndoială, farmecul lor, dar sunt şi scandaloase . Sentimentul ultim pe care îl avem când ne gândim la George Bălăiţă este că şi dacă am muri în chinuri groaznice în faţa lui, el ar continua să scrie surâzător.

ȘTEFAN BĂNULESCU. El detesta comunicarea improvizată şi frivolă, numită de compatrioții săi − cu simpatie − sporovăială, taifas, şuetă etc., ca şi pe aceea expeditivă, eficientă, de inspiraţie americănească. Prefera o comunicare elaborată, ceremonioasă, eventual sub forma scrisorilor. Nu întâmplător, cele mai frumoase texte ale lui în proză, „opere minore” şi azi seducătoare (spre deosebire de impunătorul roman Cartea de la Metopolis, care mai are doar o frumuseţe dezactivată, de exponat de muzeu), sunt concepute sub forma unor scrisori.

SIMION BĂRBULESCU. Fără să fie specialist în patristică, fără să cunoască ebraica şi arameica, Simion Bărbulescu s-a aventurat, riscant, în comentarea Bibliei, folosindu-se de câteva traduceri în limba română (din 1871, 1938 şi 1968). Pregătirea sa de critic şi istoric literar, ca şi o insolită combinaţie de experienţă-intuiţie în interpretarea miturilor l-au ajutat să încheie cu bine această aventură. Exegeza este neştiinţifică, dar nu amatoristică. Practic este vorba de consideraţii literare, care ne ajută să privim Sfânta Scriptură şi din altă perspectivă decât cea consacrată.

NICOLAE BÂRNA. Inteligent şi subtil, capabil să distingă caracteristici discrete (sau doar presupuse) ale unui text literar, Nicolae Bârna face greşeala de a folosi aceste mijloace analitice în comentarea oricărei cărţi, indiferent de valoarea ei. Mereu atent, reverenţios, pătruns de importanţa literaturii, el creează impresia, falsă, că scriitori ca Mircea Horia Simionescu, Livius Ciocârlie, Dumitru Ţepeneag, Augustin Buzura, Liviu Ioan Stoiciu, Mircea Nedelciu, George Cuşnarencu, Mircea Cărtărescu sau Alexandru Vakulovski sunt toţi la fel de importanţi. Nu sunt.

NOTĂ. Din dicționarul Scriitori români văzuți din avion, care apare sub formă de serial în Literatura de azi (cea mai bună publicație literară on-line din România), lipsesc mulți scriitori. De ce? Unii pentru că, din avion, nu se văd. Și alții, pentru că i-am omis eu deocamdată, din motive strategice. Îi voi reintroduce în ultima clipă, înainte de a da cartea la tipar.