Parfumul unui gând ascuns: „Fantasma di Bomarzo”

„- Fastasma di Bomarzo….

– Parfumul pe care mi l-ați arătat, nu-i așa?

– Da…

Mașina ocoli drumul principal și începu să urce pe aleea pietruită până se opri în fața unui grilaj din fier, nu prea elegant și destul de recent. Programul de vizitare fusese inscripționat grosolan, cu un marker roșu pe o plăcuță deasupra intrării principale. Erau cei dintâi, prea puțini ca să cheme de acasă ghidul. Locuia la câteva străduțe, chiar în sat, dar nu venea decât atunci când erau programate grupuri numeroase de vizitatori. Un bărbat și o femeie în sălbăticiunea aceea, în hățișul ierburilor necosite care invadau statuile de piatră, nu părea să atragă nimănui atenția, nici măcar a câinelui pus să păzească, decorativ și placid, trecerea spre grădina monștrilor. Parfumierul achită taxa simbolică, după care paznicul dispăru plictisit în cămăruța lui, lăsându-i să umble după bunul plac. Anna privi nedumerită în jur, simțind freamătul ierbii arse de soare și mirosul tuberozelor sălbatice. O veveriță cu ochi rubinii îi privea curioasă din scorbura unui arțar. Parfumierul îi întinse mâna și o invită să treacă pragul dinspre lumea profană spre tărâmul sacru al acelui labirint care avea, poate, să le mărturisească o parte din tainele lui.

– Dacă o pereche de îndrăgostiți s-ar plimba pe aici, cred că ar găsi locul foarte romantic…Însă, nu știu de ce, chiar și în lumina asta arzătoare, parcul îmi dă fiori.

– Da, spuse parfumierul, e din cauza statuilor. A ochilor goi de piatră care, oricum i-am privi, nu pot să te facă să uiți că sunt orbi, că scormonesc prin întuneric. Degeaba e soare afară, statuile nu-l pot vedea. Piatra, deși scăldată în lumină, nu vede. Decât dacă un meșter iscusit ar pune în orbitele lor o piatră de jad sau de chihlimbar și poate doar atunci statuile ar putea fi înduplecate să primească ceva din lumina soarelui, să guste ceva din ceea ce noi, sărmani muritori, numim văz.

– Numim, întrebă Anna mirată, în timp ce încerca să deslușească sensul semnelor indicatoare, îndoite de furtună.

– Nu vedem nimic, nici chiar ceea ce ni se pare că distingem cu cea mai mare claritate. Ochii sunt înșelători. Mai ales aici, la Roma, lumina soarelui se joacă cu retina într-un fel aparte… Nu aș exagera dacă aș spune că, de când mi-am ales Roma drept patrie, am renunțat să mă mai încredințez în puterea ochilor. Ți-am spus mai de mult că grecii și l-au imaginat înadins pe Homer orb. Dacă ar fi văzut ca un simplu muritor, sigur nu și-ar fi putut încheia călătoria. Când scrii poezie te îmbarci într-un pelerinaj spre nemurire… Da, numim lucrurile cu o prea mare ușurință, fără să le cunoaștem, fără să le înțelegem rostul.

– Grădina asta seamănă cu Edenul.

– Un Eden pe care nu-l mai păzește demult sabia de foc a Heruvimului, cum spune imnul psaltic… Poate să intre cine vrea. Când te gândești că Adam a primit de la Dumnezeu acei ochi care-i permiteau să vadă și să înțeleagă, în același timp, lucrurile în adâncimea lor. Dar, după cădere, văzul, ca toate celelalte simțuri, și-a pierdut puterea de a ne mai descoperi esența. Poate e încă posibil, pentru cei care au un dar anume, să mai ghicească pe ici pe colo câte ceva din taina începutului…

– Oare o să putem vizita castelul?

– Probabil…ce arșiță teribilă, spuse Parfumierul, ștergându-și fruntea. Când te gândești că, pe la 1552, prizonierii de război ai ducelui Vicino Orsini trudeau ca să sculpteze în piatră monștrii născuți, cel mai probabil, din visele lui. Imaginează-ți cum era pentru trecătorul care se nimerea prin părțile astea și care, de îndată ce trecea podul peste Tibru, coborând de la Attigliano la Viterbo, chiar înainte să poposească în Bomarzo, zărea de departe culmea dealului, populată cu statui ciudate amestecate printre arbori seculari și plante luxuriante, ca într-o viziune de coșmar. Sau cine știe, poate că în acea vreme ludicul stăpânea mai mult decât groaza mințile oamenilor, și asemenea fantasme erau un simplu accesoriu al unor jocuri de societate: unele mai complicate, ce-i drept, și mai rafinate decât cele din timpul nostru. Se spune că pe mulți grădina lui Orsini îi ținea la distanță.

– Poate că asta își și dorea…Totul pare un joc, un capriciu care sfidează timpul și durează doar pentru că a avut norocul să fie sculptat în piatră.

– Nu știu ce să spun, poate să fie așa la început, dar de la un punct încolo, vei vedea, surâsul o să-ți înghețe pe buze…Eu unul așa am pățit, și nu a trebuit să aștept prea mult…Ajunseră în dreptul căsuței-turn, unde pe o arcadă Vicino Orsini sculptase inscripția dedicată cardinalului Madruzzo: Dimmi poi se tante maraviglie sien fatte per inganno, o pur per arte¹. Ei, așa-i că lucrurile nu ți se mai par la fel ca atunci când abia intraserăm?

– Deocamdată e doar un avertisment, mărturisirea unei intenții. Aștept să văd dacă în cele din urmă se va adeveri. În artă este o distanță enormă care separă intenția, ideea unei opere, de catharsisul final, la care orice operă desăvârșită aspiră. Rămân circumspectă, prefer să înaintez cu prudență, așa cum ne invită broasca țestoasă, la tartaruga… Afară, doar, de cazul în care ați vrea să-mi împărtășiți propria dumneavoastră poveste…

Parfumierul zâmbi și se așeză pe marginea bazinului de piatră, un fel de albie purificatoare înconjurată de orificii sculptate în piatră, imaginând guri de ulcioare și fântâni arteziene, acum secătuite și năpădite de ciulini.

– Dacă ar fi să-ți povestesc despre ce am văzut atunci nu aș fi în stare să leg o vorbă, fiindcă tot ce mi s-a întâmplat s-a șters din memoria vizuală, de parcă soarele ar fi voalat, șiret, o peliculă veche de film. În schimb, totul s-a păstrat în miros. Senzațiile, amintirile, chiar și orele, atât de lente, ale acelei zile miraculoase, s-au topit într-un amestec straniu; unul din care am putut să extrag apoi, cu toată răbdarea și priceperea de care am fost în stare, esența unui parfum, Fantasma di Bomarzo. O să încep cu câteva detalii tehnice, să-mi fac curaj…Am în fața ochilor formula chimică, atât de alambicată, cu dansul moleculelor care se leagă și se desfac, începu Magnus Stein, desenând cu vârful bastonului în pânza aerului încins… Pe scurt, o parte de ulei esențial de mirt, una de alcool și două de tuberoze sălbatice, totul sublimat prin expunerea cilindrului la o temperatură foarte ridicată. Am adulmecat primele picături rezultate prin distilare și am închis ochii. Afară era noapte, o noapte înstelată ca în vremea copilăriei. Cred că am adormit, la fel de ușor ca atunci când mintea nu-mi era umbrită de nici un gând ascuns.

– Libero d’ogni oscuro pensiero…

– Da, altfel pădurea sacră nu te lasă să te apropii…Ar fi trebuit să-mi dau seama de la bun început…Cu îndrăzneala tinereții mele, am crezut că pot călca pământul acesta fiind încă apăsat de povara amintirilor, a resentimentelor. M-am înșelat, locul nu acceptă să-i tulburi liniștea nici măcar cu umbra unui gând, a unui oscuro pensier…Numai cerul știe cât de întunecată mi-era mintea. Nu puteam să o uit, nici să înțeleg ce a făcut posibilă, după atâția ani, întâlnirea noastră. Una atât de scurtă și zbuciumată, care-ți flutură pe sub nas fericirea doar ca să ți-o răpească mai târziu…

– Beatrice?

– Da, chiar ea, fetița căreia îi dăruisem crenguța înflorită de oleandru.”

(fragment din romanul Insula Melc, Eikon, ed. a II-a, 2016)

În imagine: Bomarzo (sursa foto: Castello Costaguti)