Viața e grea, dar poate fi și frumoasă, câteodată…

„Pentru o viaţă sănătoasă, consumaţi zilnic fructe şi legume.’’

„Pentru o viaţă sănătoasă, consumaţi zilnic minimum 2 litri de lichide.”

„Pentru o viaţă sănătoasă, faceţi mişcare cel puţin 30 de minute în fiecare zi.”

„Pentru o viaţă sănătoasă, respectaţi mesele principale ale zilei”;

„Pentru sănătatea dumneavoastră evitaţi excesul de sare, zahăr şi grăsimi.”

Cam astea erau frazele pe care le auzeam tot timpul în finalul fiecărui calup de publicitate de la posturile de radio fixate pe aparatul vorbitor din mașină. Pe drumurile patriei, așteptând ca reclamele să se încheie o dată, îmi rămâneau, fără să vreau, în minte aceste fraze „pline de sănătate” și de povețe, mai mult sau mai puțin înțelepte. Firește că nu consideram că ar trebui luate în seamă.

Apoi am făcut o pauză relativ lungă de drumuri. De curând, însă, am avut parte din nou de ele. Dar nu și de îndemnurile de mai sus.

Ceea ce am auzit acum era dintr-un cu totul alt registru, mult mai grav, mult mai responsabil și răspundea multor întrebări (retorice?) pe care mi le pusesem în ultima vreme, după diferite discuții cu profesori sau părinți.

Mesajul a fost: „Pentru sănătatea emoţională a copilului dumneavoastră, petreceţi cât mai mult timp cu el.” Iar pe acesta l-am reținut. Și m-a șocat.

Dintr-o epocă de tristă amintire (ca să folosesc un termen cunoscut și folosit atât ironic, cât și serios), „decrețeii” au rămas relativ nostalgici după felul în care-și petreceau timpul liber și vacanțele (uneori, prea lungi). Pe lângă faptul că se laudă că, pe atunci, beau apă de la toate cișmelele, că nu îi punea nimeni să poarte cască și genunchere când se dădeau cu bicicleta sau cu trotineta, că zburau pe tobogane chiar dacă pe jos, în locurile de joacă, era ciment, ei își aduc aminte cât se săturaseră să tot stea cu părinții, cât de mult le plăcea în tabere, chiar dacă erau cu specific pionieresc, deoarece așa puteau să se simtă (mai) liberi. Pentru că părinții lor chiar își petreceau timpul cu ei. Nu considerau, de exemplu, că dacă au 15 ani, sunt deja mari și… „ia să mă mai bucur și eu de viață că am stat suficient cu copiii!”. Dar, mai ales, nu era o corvoadă pentru ei.

Spuneam mai sus că am avut multe discuții cu profesori și părinți. Primii se plâng de agitația elevilor, de lipsa lor de concentrare, de faptul că nu mai citesc, că nu sunt interesați de absolut nimic, că sunt obraznici și greu de suportat. Nu toți, dar mulți dintre ei. Profesorii buni, însă, remarcau dorința copiilor de tandrețe, de discuții, de ocrotire, de punere în valoare, de explicații amănunțite ale fiecărui fenomen sau sentiment.

Iar părinții… Ei, aici era (și este) o problemă. Pe de o parte, părinții au pretenții foarte mari. „De ce copilul meu a luat 7 la lucrare? Nu puteți să-i dați 10?” Iar pe de altă parte ei sunt, desigur, foarte ocupați. Să producă bani, să aibă succes în carieră, să se afirme stând la serviciu cât mai mult timp… „De-aia I-am înscris la școală privată și dau o groază de bani acolo – să se ocupe de el.” Revin seara acasă, după ce-și culeg odraslele de pe la vreun after school, și sunt extrem de obosiți. Nu au chef sau timp să asculte „poveștile fără sens” ale copiilor – nici despre școală (ce notă ai luat?), nici despre colegi, nici despre băiatul sau fata care le e drag/ă, chiar dacă (sau tocmai pentru că) au 5 ani. Le-au cumpărat laptop, tabletă, smartphone – „ia, joacă-te cu ele, mamă, că eu sunt obosită și n-am chef de prostiile tale”. Iar ei stau cu ochii în device-uri, firește. E interesant, le oferă o lume… Și totuși…

Apoi vin vacanțele. „Vai, dragă, am fost în concediu cu ăla mic și am venit mai obosită decât am plecat. Trebuie să mergem câteva zile doar noi doi, să simt și eu că respir. Să nu mă mai bată nimeni la cap în permanență.” Iar această frază am auzit-o nu de-acum, ci de foarte, foarte mulți ani. Chiar de pe vremea când multinaționalele nu poposiră încă pe meleagurile noastre sau erau foarte slab reprezentate.

Firește, există mulți „teoreticieni” ai relațiilor părinți-copii în toată lumea. Unii sunt specializați, iar alții sunt, pur și simplu, atotștiutori de felul lor. Cei mai mulți dintre ei explică doct cât e de bine să-ți lași copilul singur, să se descurce, să nu fie legat de fusta mamei (sau de pantalonii tatălui, după caz) etc. etc. Pedagogi desăvârșiți dau lecții, de fapt, despre cum să stai cât mai departe de copilul propriu pentru a fi mai ușor de manipulat sau cine-știe din ce alte motive.

Nu sunt „de modă veche”, nu susțin că trebuie să-i sufli în ceafă copilului, dar cred că e nevoie să fii acolo, lângă el, de câte ori este nevoie, și nu numai. Avem puține constante în viață, iar exemplele de urmat sunt și mai reduse. De aceea, un părinte, prin tot ceea ce poate însemna un model, este binevenit (și indicat) în formarea personalității aceluia căruia i-a dat viață. Copilul nu citește? Întreabă-te dacă te-a văzut vreodată citind sau vorbind despre vreo carte. Copilul nu e politicos? Gândește-te dacă i-ai spus vreodată care sunt regulile de „supraviețuire” în lumea dezlănțuită. Copilul e permanent neliniștit? Adu-ți aminte când l-ai mângâiat ultima dată, șoptindu-i încet, la ureche, că viața e grea, dar poate fi și frumoasă, câteodată.

Nu e așa de important să-i dezvolți spiritul competitiv – se vor găsi destui care să facă asta. Tu trebuie (da, trebuie!) să-i dai încredere. Să știe că, indiferent ce se va-ntâmpla, cineva va fi lângă el să-i asculte poveștile, frământările specifice vârstei, prostiile. Să-l încurajeze. Să râdă și să plângă cu el.

În zilele noastre, există, desigur, multe probleme, iar acum nu mă refer la cele despre supraviețuire. Unde ne facem vacanțele, ce fel de mașină sau laptop avem, ce naționalitate să aibă bona, care să fie limba de studiu la liceul pe care-l va urma fiul sau fiica, la ce facultate (din străinătate, obligatoriu) să studieze urmașul. Și multe altele, din aceeași categorie. Uitând, de cele mai multe ori, că el/ea este un OM. Iar oamenii au nevoie de dragoste, de înțelegere, de prietenie, de conversație, de sprijin. Și de amintiri. Pentru că noi, la un moment dat, nu vom mai fi, iar ei, copiii noștri, vor rămâne (aproape) singuri pe lume. Și chiar dacă vor lăcrima, momentele petrecute cu mama și cu tata vor fi, poate, cele mai valoroase, cele la care se vor întoarce când vor voi să zâmbească, să plângă sau să caute o explicație pentru cele mai banale clipe ale existenței. Iar dacă nu le vor găsi, vor fi și mai singuri, și mai goi, și mai triști.

E foarte greu să fii părinte. Cel mai greu, de fapt. Iar dacă, într-o clipă de pasiune sau nebunie, v-ați asumat acest rol, nu-l jucați prost. Sunteți actorul principal, scenaristul și, în același timp, și regizorul. Este singurul spectacol unde lipsa de talent este fatală. Iar „a doua reprezentație” nu va mai avea loc.

„Pentru sănătatea emoţională a copilului dumneavoastră, petreceţi cât mai mult timp cu el.”