Incertitudini

Alarma stridentă a unei ambulanţe îl readuse în prezent. Se ridică de pe marginea fotoliului şi începu să se învârtă în cerc. Întoarse ceasul în poziţie normală şi constată nemulţumit că nu trecuse decât o jumătate de oră. Vocea îi coborî din nou ca o gheară de vultur pe creştet, provocându-i noduri în capul pieptului. Mintea sa, altfel bine sistematizată, îl atenţiona că intrase – parcă împins de cineva – într-un joc periculos de-a presupusul, creându-i o nervozitate organică. Merse în bucătărie cu gândul să îşi facă o cafea tare, ibricul, cana, linguriţa… Privind flacăra albastră a aragazului îşi dădu seama că lipseşte ceva, dar nu-i era limpede ce, „fără întrebări, fără întrebări”… lovea insuportabil un ciocănel sub tâmple. „Te-ai tâmpit, mă, Zeiss, te-ai tâmpit de tot…” se mustră în timp ce păzea cafeaua să nu dea în foc. După câteva înghiţituri, simţi cofeina că îşi făcea efectul, îl trezea la realitate; era clar, atâta timp cât nimic nu era identificabil şi nici precis, în zadar îşi altera sufletul cu îndoieli şi ambiguităţi.

Totul picase asupra lui în nici două ore, avea încă destulă vreme să se informeze, să afle, deşi vocea insistase, „nimeni şi nimic”! Înjură urât, cum o făcea în rare ocazii. Fără să fie mare psiholog, Nechita presimţea că făcea parte dintr-un joc. Chiar dacă nu deţinea rolul principal, desigur, totul era aiuritor şi confuz. Ca şi la prima călătorie…

Nu mai suporta. Trebuia să facă ceva, indiferent ce s-ar fi întâmplat. Încercă să sune la gară, a luat birourile la rând, însă toate telefoanele erau ocupate, iar dacă nu, ţârâitul se rostogolea într-un gol enervant. A reluat şirul apelurilor în speranţa ca cineva o să ridice totuşi receptorul, însă Gara parcă fusese teleportată spre cer ori îngropată în pământ. Aşa ceva nu i se mai întâmplase! Şi dacă vocea, vocea mecanică şi impersonală era a şefului tuturor gărilor din lume?! Nu lăsase chiar ea, prin învăluire, să sugereze o astfel de posibilitate? „Nechita, nu fă pe deşteptul… în gări numai de ficţiune ori basme nu e vorba”, se autocenzură ca să capete curaj.

Reluă telefoanele. După multe încercări îi răspunse Amalia, o fată despre care ştia că îl place şi i-ar fi îndeplinit orice rugăminte. O imploră, precipitat, să vadă dacă în seara aceea speciala fusese prinsă în borderoul „plecări”, primise un telefon şi era derutat fiindcă nu avea cunoştinţă de schimbări în program. Ştia că expresul de Viena pleca din gară la orele douăzeci, dar până acum nimeni nu-i vorbise de vagonul negru, care, din câte auzise, fusese adus cu o zi în urmă de la München, după o îndelungată revizie tehnică. Drăguţa Amalia îl asigură că va căuta personal în borderouri şi dacă era vorba de schimbare, rectificările trebuiau să fi fost deja făcute. Promise să îl sune în câteva minute.

– George, speciala nu e pe grafic. Am văzut cu ochii mei toate plecările şi sosirile. Linişteşte-te, probabil cineva a vrut să facă o glumă, toţi ştim cât eşti de zelos… L-am întrebat şi pe Micu, habar n-avea şi dacă nici el nu ştie, atunci cine?… Hai, Zeiss, că nu se dărâmă lumea fără tine, îl tachină la sfârşit, intuind că bărbatul n-o avea în vedere decât ca pe o sursă de informaţie.

Dar Nechita nu era omul care să renunţe aşa de uşor. Privindu-şi ceasul din trei în trei minute reîncepu tura telefoanelor, însă fie nu răspundea nimeni, fie nu aveau habar de specială. Văzând că nu are încotro, îşi luă inima în dinţi şi formă numărul lui Aristotel Bădilă. Niciodată nu şi-ar fi permis un asemenea gest, dar mai importante decât resorturile şi mecanismul bunului simţ, se dovedeau frica de a nu greşi şi conştiinţa răspunderii. Când e vorba de Timp nu sunt permise bâjbâiala şi incertitudinile.

Surprinzător, directorul general îl ascultă cu atenţie şi îl puse să repete de câteva ori cele transmise de voce. Păru contrariat că persoana nu-şi spusese numele, în schimb, cunoştea atâtea detalii despre însoţitorul vagonului! Nechita îi aduse ultimul şi cel mai plauzibil argument, „cred că era vorba de o înregistrare”.

Bădilă a tăcut secunde în şir apoi zise:

– Nu cunosc cine a rezervat speciala pentru astă seară, de obicei, după cum ştii, comanda vine întâi la mine. Dar mă voi interesa. Dumneata fă aşa cum ţi s-a cerut, dar nu uita să treci pe la Micu să iei, neapărat, documentele însoţitoare. Apoi te descurci la faţa locului. Dacă vagonul e ataşat la expresul de Viena, înseamnă că s-a făcut o rezervare de ultimă oră, deşi… Nechita, ai atâta experienţă, ştii mai bine decât oricare altul ce ai de făcut. Dar, atenţie mare, cunoşti ce fel de oameni aleg speciala. Şi continuă râzând: Mai ştii, poate ai fost sunat de mai marele tuturor gărilor de pe planetă!”

A închis urându-i multă baftă, ceea ce-l enervă şi mai tare, deoarece întâmplător sau nu, Bădilă folosise cuvânt cu cuvânt propriile lui gânduri amețitoare: „mai marele tuturor gărilor de pe planetă!” El încropise aşa o inepţie în glumă, un fel de haz de necaz, însă directorul general le rostise identic, fără nicio urmă de ironie. A vrut să-şi bată joc de el? Să-l pună la încercare? La ce i-ar fi folosit toată mascarada? Sau ştia a cui era vocea de nicăieri? Nici asta nu ţinea fiindcă nu intra în logică… Totul începu să-l obosească.

Se uită din nou la ceas şi tresări nervos. Controlă încă odată geanta de voiaj: cămăşi de schimb, ciorapi, lenjerie, trusa de toaletă, vestonul şi papionul vişiniu, singurele piese obligatorii în uniforma însoţitorilor de vagon-lit. Deoarece avea o slăbiciune pentru pantofii de calitate, a mai dat un lustru celor negri, cumpăraţi pe bani grei la Milano. Avea grijă să poarte numai şosete negre, trei-sferturi, pentru că i se părea penibil să se vadă pielea între manşeta pantalonului şi ciorap; pedanterie secretă din domeniul diplomaţiei.

La orele 17 şi 15 minute încuia uşa garsonierei. Înainte de a chema liftul şi-a făcut crucea mare şi apăsată, rostind în gând un „Doamne ajută”. Maşina 133 veni în staţie după numai câteva minute de aşteptare.

Era vineri seară şi oraşul intrase în ritmul greoaielor şiruri de autoturisme. Deşi sfârşit de aprilie, cerul era acoperit de nori, numai liliacul, din cauza secetei, îşi scutura florile mărunte pe trotuare, întinzând pete albastru-mov risipite la cea mai uşoară pală de vânt. Un val de căldură uscată venit din sudul continentului făcea atmosfera irespirabilă. Nimeni nu se aştepta la ploaie. Aerul devenise lipicios, oamenii inhalau un miros lânced de noxe amestecate cu polen. Un miros alcătuit din mii şi mii de alte mirosuri.

La şase fix Nechita intra în gară. Acele tuturor ceasornicelor indicau o linie perfect verticală. Îl întâmpină o mare de oameni într-un continuu du-te-vino sâcâitor şi agresiv; aici, mai mult decât oriunde, domneau autoritatea timpului şi haosul mişcării; adevărate marionete, călătorii abia se strecurau unii pe lângă alţii, urmărind atent săritura uscăţivă a minutarului ceasurilor electronice. Tracasaţi de panouri şi indicatoare luminoase, extenuaţi de bagaje peste măsura puterilor, nervoşi dar tenace, străbăteau mareea de capete; un Babel în care nimeni nu se plânge ori nu se aude, tace urlând, îşi negociază traseul.

Trenurile se lăsau inundate de suflete, şuieratul locomotivelor se alătura curenţilor de câmpie; sub imensul luminator al peronului murdar de praf şi funingine, aşa-zisa melancolie balcanică, ostenită şi fantastă, atârna în zdrenţe; de undeva, din afara gării, clapele unui acordeon tresăreau fără graţie.

Zeiss înaintă în salturi spre o destinaţie ale cărei început şi sfârşit nu le cunoştea. Se calmase într-un fel, liniştea înotătorului care, îndârjit şi, în acelaşi timp, resemnat, se lasă în voia apei: iese la liman ori cade la fund. Un soi de teamă superstiţioasă îl ţinea încă departe de presupuneri, pentru că nimeni şi nimic nu avea cum să-l dezlege de crisparea ultimelor ore.

Trebuia să descindă singur în necunoscut, să ia pas cu pas urmele conspiraţiei pusă la cale de o voce, vocea unui impostor, a unui farseur, a diavolului însuşi; în capătul dinspre peron al liniei 1 văzu plăcuţa pe care scria: București – Budapesta – Viena: plecarea, 20,5 minute. Inteligenta jonglerie a cifrelor cu cuvintele; locul originar. Cu aproape treizeci de minute înainte garnitura sosi la peron. Supuse ciudatei mişcări de dat înapoi, vagoanele s-au oprit cu un scrâşnet, pregătind definitiv mişcarea mersului înainte. O confuzie axiologică.

În spiritul său corect, Nechita porni agale de-a lungul trenului, cercetând cu atenţia unui entomolog fiecare vagon în parte; excluzând pasabilul detaliu al scărilor şi uşilor, ochii iscoditori evitau înadins celălalt capăt, acolo unde, imediat după locomotivă, ar fi trebuit să fie ataşată speciala. „Dacă e, e bine, dacă nu, şi mai bine…” intră într-un joc de pariuri cu sine însuşi; chiar în plin mister simţea nevoia să se implice, să facă deducţii.

A „simţit-o” înainte de a o vedea. Vagonul negru, lucios, cu aerul său de gândac exotic gata să-şi croiască propria cărare prin hăţişurile Europei, se afla pe şine. Aşa cum îl zărea, puţin oblic, cu draperiile trase şi acvila aurie pe pântece, realiză pentru prima oară că maşinăria funebră, cu ciudatele-i bizarerii aurite, semăna cu un dric. Nechita icni ca un animal lovit pe neaşteptate: speciala era mândria lui, hotelul de lux destinat privilegiaţilor, caleaşcă modernă într-un tărâm fabulos! „Mămăliga mă-tii de voce – răbufni în gând – de la două jumătate mă ţii pe jar, că să vezi, că ar fi, că n-ar fi, să ai grijă, să n-ai grijă… normal că am început să am vedenii”.

(sursa foto: historia.ro)