Cea mai mare frustrare din viața mea

Daniel Cristea-Enache: Cum vă explicați că mărturiile despre închisoarea „noastră cea de toate zilele” (cu sintagma lui Ion Ioanid), puse pe hârtie de oameni care au fost deținuți politici în România regimului Dej, par a interesa prea puțin astăzi? A fost un moment, imediat după 1990, când părea că în fine am devenit liberi să cunoaștem propriul adevăr comunitar și istoric – și că dorința noastră cea mai imperioasă e să-l aflăm și să-l transmitem.

Recent, căutând după niște documente de familie și publice, am găsit un „Monitor Oficial” în care apărea un fel de tabel, oribil: zeci de pagini cu nume de familii din București ale căror locuințe erau naționalizate pe baza actului publicat în „Monitor”. Sute și sute de familii din București cu locuințe naționalizate atunci. De ce acum pare că prea puțin ne mai interesează dramele și tragediile produse de comunism? Subiectul acesta poate părea „epuizat”, „clasat”, bun de arhivat el însuși?

Nicolae Manolescu: Tragica istorie a închisorilor comuniste s-a îndepărtat de noi atât de mult, încât nu e de mirare că generația tânără de azi nu-i mai acordă atenție. Au apărut cărți, au existat filme, ca acelea ale Luciei Hossu-Longin, majoritatea în primul deceniu de după 1989, dar, din nefericire, manualele de istorie n-au ținut pasul și elevii au continuat să învețe aceeași istorie falsificată ideologic din regimul comunist. Un manual de istorie contemporană folosit la Universitatea din Cluj în anii 1990 diferea de acelea din regimul abia încheiat doar prin absența de pe prima pagină a portretului lui Ceaușescu. Atunci a ieșit oarecare scandal. Dar mai apoi, când manualele de istorie au acordat regimului penitenciar comunist doar câteva rânduri, n-a mai fost nici o dezbatere serioasă. Ce pretenții să avem de la generația 2000, care a învățat la istorie despre Andreea Esca, dar nu și despre închisorile anilor 1950? N-am nimic cu Andreea, e o fată minunată, cu care am colaborat la PRO TV la sfârșitul anilor 1990, dar problema mea este această manieră prezenteistă de a preda istoria, când trecutul nu mai contează decât, cel mult, anecdotic. Ce vrei să-i spună tânărului din zilele noastre, în lipsa minimei informații, numele unor Vișinescu sau Ficior, torționarii condamnați recent, bieți nonagenari incapabili să-și accepte vinovăția de a fi condus lagăre în care au murit, înfometați sau torturați, mii de cetățeni ai României? În 1990, s-a recunoscut oficial că o familie din trei a avut un deținut politic. Dar asta s-a întâmplat dădămult, vorba lui Delavrancea. Când a fost împușcat Antonescu, aveam șapte ani. Nu auzisem despre el, deși, pe vremea aceea, în familii se mai vorbea politică. Studenții mei din anii 2000, care aveau la revoluție, doi sau trei anișori, nu puteau auzi despre Ceaușescu decât de la profesorii lor, căci părinții se feriseră ca de dracu să discute, în casă, politică. Dacă istoria nu-i mai preocupă pe tineri, vina nu e a lor, ci a dascălilor lor.

Și încă: istoria nu poate fi evocată ca lumea decât dacă, pe oasele ei, este lăsată carnea. Dacă generația mea are în minte și în simțuri istoria epocii comuniste, este pentru că a trăit-o. Părinții noștri au făcut închisoare. Noi înșine am făcut închisoare sau măcar am fost dați afară din Facultate pe motive de „dosar”. În 1958, eram student în anul doi, când câțiva colegi ai mei m-au invitat la un cenaclu literar. Habar n-aveam că un astfel de cenaclu trebuia autorizat. Într-o seară de iarnă, m-am pus pe drum spre Facultate, unde se ținea cenaclul. Ninsese, zăpada se topise, pe străzi era zloată, iar eu purtam pantofi de carton, care se făceau praf la contactul cu apa. Așa că m-am întors din drum. După câteva zile, am aflat că participanții la cenaclul clandestin au fost excluși din Facultate și arestați. Unul dintre ei și-a terminat studiile la mijlocul anilor 1960, după ani grei de pușcărie, și și-a susținut teza de licență cu mine. Eu însumi am fost exmatriculat între timp și am avut bafta unui an de șomaj la sfârșitul Facultății, dar, cel puțin, grație pantofilor mei, am scăpat de închisoare.

Foto: Dinu Lazăr

Carnea de pe oasele istoriei constă în acele întâmplări personale care ne-au marcat viața multora dintre noi. Mama mea a fost „ridicată” (astăzi nici cuvântul nu mai este cunoscut), de sub ochii mei, adolescent de 12 ani, la ora trei din noaptea de Sfânta Maria a anului 1952. Trei haidamaci au pătruns în casa de la Rm. Vâlcea, unde fratele meu și cu mine ne aflam la bunicii materni, în vacanță, și unde mama sosise cu o zi înainte ca să ne ducă la Sibiu, fiindcă începea școala. Îi văd și acum pe haidamacii în uniformă, care o grăbeau pe mama să se îmbrace. Unul dintre ei, mai cu bun simț, se întorsese cu fața la perete și privea niște fotografii de familie. Altul răsfoia o carte de pe noptiera bunicului, pe care o credea, Dumnezeu știe de ce, a lui Coșbuc, deși era a lui Goga, interzis pe vremea aceea. A vrut să ne cruțe o percheziție sau, pur și simplu, auzise de poetul năsăudean, nu și de cel rășinărean. Al treilea l-a chemat pe un tovarăș al lor, aflat afară, ca s-o conducă pe mama la closetul din curte, cel din casă fiind „confiscat” de nenumărații chiriași. La mama, ca și la alți membri ai familiei noastre, emoțiile treceau prin stomac. Nu dorind să se sustragă arestării a cerut mama să meargă la closet, ci fiindcă emoția o copleșise. Când cele două mașini ale Securității s-au pus în mișcare, bunicul, îmbrăcat cât ai clipi, a fugit după ele și a remarcat că o duseseră pe mama prin intrarea din spate a Miliției, aflată chiar pe strada noastră. A doua zi, când s-a trezit în el avocatul care fusese, s-a dus la intrarea principală a Miliției și a cerut informații despre mama. L-au trimis firește la plimbare. Moșule, du-te acasă, dacă nu vrei să te „ridicăm” și pe tine. Moșul avea cu șapte ani mai puțin decât am eu acum. O chiriașă a noastră lucra la Telefoane. I-a spus în mare taină bunicului că interceptase o convorbire (pe vremea aceea nu existau telefoane automate) din care rezulta că, a doua zi, un convoi de camioane le va duce pe deținute la Pitești. A doua zi ne-am înființat, bunicul meu și cu mine, pe bulevardul care reprezenta singura cale de acces spre Pitești. Era un sfârșit de septembrie (1952!), cald, soare, așa că ne-am ascuns la umbra unui copac și am așteptat convoiul de camioane. A sosit într-un târziu. Doar că prelatele ne-au împiedicat să le vedem pe deținute. A fost cea mai mare frustrare pe care am trăit-o în destul de lunga mea viață. Imaginează-ți, Daniel, un copil de 12 ani care, aflat la câțiva metri de mama lui, nu are posibilitatea s-o vadă! M-a bușit plânsul. Ulterior, mama mi-a povestit că a sperat să fim acolo bunicul și cu mine. Și mai târziu, când i-am dat să citească cărțile lui D. Bacu și Virgil Ierunca (pe care l-a avut elev) despre ororile din închisoarea de la Pitești, mi-a spus că, un an după eliminarea lui Țurcanu et comp, nici măcar pereții nu mai aveau memoria tragicelor evenimente.

(din volumul „Convorbiri cu Nicolae Manolescu”, în lucru)

(sursa foto cover: revista22.ro)