Povești de la Tanti Marie (II)

De la Tanti Marie au mai rămas un crucifix mic, din argint, și un pahar, tot din argint, inscripționat: „Alexandra, 31 august 1924”. E de la botezul fiicei sale, tot catolică, prin botez. Aceasta a emigrat în Brazilia prin 1945. S-a măritat acolo. I-am găsit numele în registrul emigranților, pe internet. Se pare că a scris cel puțin o carte, în portugheză, sub numele ei de fată: Alexandra Hortopan. Am găsit numele ei într-o relatare despre Casa Română din Rio de Janeiro, unde se adunau emigranții: Casa Română era un adevărat spațiu cultural: în ea s-au ținut conferințe ale unor brazilieni, prieteni ai României, ale unor intelectuali români, ca scriitorul Agripino Grieco, prof. Oscar Stevenson, Fausto Bradescu, romanciera Alexandra Hortopan, gânditorul român Eugen Relgis – stabilit în Uruguay, prof. I.G. Dimitriu, prof. Claudiu Isopescu, diplomatul Grigorio Gheata, prof. Angela Comnen, nora fostului ambasador Nicolae Petrescu Comnen. (cf: Memoria.ro). Deci trecea drept romancieră, ceea ce mama ei nu a știut niciodată.

Din motive pe care nu le cunosc, Alexandra n-a mai comunicat cu mama ei vreodată. De cîteva ori, Tanti Marie, a primit vești despre ea, indirect. Era fericită atunci. Fiică-sa nu i-a scris nici măcar un rînd, o felicitare de sărbători. Tanti Marie nu-i cunoștea adresa de la Rio.

Așadar un pahar și un crucifix plus un sfeșnic de argint, rămas fratelui meu, e tot ce s-a ales din ce-a avut Tanti Marie: o avere imensă.

Curînd după Marele Război, în vîrstă deci de aproape 30 de ani, după concertele vieneze, Tanti Marie, pe-atunci Maria Câlniceanu, s-a măritat cu Vasile Hortopan. Acesta era un moșier extrem de bogat, înrudit prin alianță și cu Pociovăliștenii, din care descindea bunica mea paternă, și cu Danieleștii din Gorj, mari moșieri. El deținea, între altele, o mare moșie în Dobrogea, la Valul lui Traian. Acolo s-a stabilit familia, probabil după nașterea Alexandrei în 1924. Desigur, prin exproprierile din 1920-1921, moșia se mai diminuase, ca și moșia Bengești, a ascendenților mei.

Din cîte am aflat de la ai mei, inclusiv de la Tanti Marie, pentru proprietari, exproprierea de atunci n-a fost o mare pagubă. Terenul mult se administra greu. Din păcate, pentru țăranii împroprietăriți, n-a constituit un mare avantaj, fiind mulți și terenul împărțindu-se prin succesiune la mulți copii, precum aflăm și din Moromeții lui Marin Preda.

Vasile Hortopan era un fermier priceput, dar el – și implicit Tanti Marie – a avut ghinion. Destul de repede după căsătorie, Vasile a vrut să facă o operație de polipi, pe motiv că sforăia și respira greu. Tanti Marie pretindea că l-a descurajat, dar el a insistat. Tot ea acuza un malpraxis, cum am spune azi. Cert este că, post-operator, Vasile Hortopan a făcut o infecție și, în absența antibioticelor, a murit de septicemie. Tanti Marie își amintea că a murit lucid, atrăgîndu-i atenția asupra unei prezențe, văzute doar de el, despre care ea a crezut mereu că ar fi fost un înger venit să-l conducă.

Cert este că, la vreo 35-40 de ani, mătușa mea s-a trezit văduvă, cu un copil mic și un teren mare, greu de gestionat. Alexandra a fost trimisă la studii în străinătate. Așa a intervenit, poate, răceala de mama ei? Aceasta era ocupată însă, ca Scarlett O’Hara aș zice, femeie singură pe o moșie mare, trebuind s-o întrețină pentru a trăi ea și copila.

Mi-a povestit, și alte mărturii au confirmat, că a luat calul și șareta și a început să bată cîmpurile, conducînd afacerea cu mînă de fier în care ținea o cravașă foarte ageră. Iar pe bancheta șaretei, pentru orice întîmplare, o carabină cu repetiție, cu 11 gloanțe. Rețin perfect acest număr care revenea adesea în povestirile lui tanti Marie. E limpede că, dacă nu s-ar fi impus cu cravașa și carabina, nu avea nicio șansă de-a menține proprietatea, cu inventar agricol, vite și altele, cîte și mai cîte.

Din cîte mi-a povestit chiar ea, Tanti Marie a folosit des cravașa, dar carabina foarte rar. O dată, totuși, a auzit zgomote suspecte și avea motive să creadă că reședința, conacul moșiei, va fi atacată. Atunci a tras pe ferestre, în direcția de unde se auzeau sunetele, toate cele 11 gloanțe. A doua zi a găsit, zicea, urme de sînge, dar nicun cadavru.

Anii cei mai grei au fost între 1944 și 1949, cînd ocupanții sovietici îi făceau necazuri. Între altele, trăgeau cu armele din dotare în orătăniile țăranilor și nu le evitau nici pe ale moșiei. Foarte repede, deținerea armelor a fost interzisă și Tanti Marie și-a aruncat prețioasa carabină într-o fîntînă, ca să n-o predea. În 1949, moșia i-a fost confiscată, cu casa și cu tot inventarul. A fost constrînsă să plece la București doar cu o valiză. Îmi arăta cu mîinile dimensiunile valizei, ar fi avut azi voie cu ea în orice avion. Nu prea știu din ce a trăit în acei ani, imediat după 1949. Avea deja peste 55 de ani. Expedientele cu lecțiile de engleză au putut fi o bază abia după 1960 sau chiar 1964. Atunci, la început, putea preda cel mult rusa.

Detaliul cel mai frapant legat de competențele lui Tanti Marie era că știa bine limba engleză. Toate rudele bunicilor mei și prietenii aferenți din generația lor știau franceză. Unii și germană sau italiană. Bunicul meu le vorbea curent pe toate trei. Dar engleză nu știa practic nimeni, în afara unor formule uzuale și cuvinte risipite.

Cînd aveam 5-7 ani, Tanti Marie a încercat să mă învețe engleză. Eram însă mic și ea trecuse de 75 de ani. Nu prea mi-au folosit lecțiile ei. Știam cuvinte, dar nu gramatică. Avea însă încă 3-4 elevi pe săptămînă. Ceea ce mă fascina, era că avea cărți în engleză, nu multe, pe care le puteam citi cu ajutorul ei. Avea un album mare cu familia regală a Angliei înainte de război. Cu regele George al VI-lea. Elisabeta, viitoarea regină, și sora ei mai mică, Margareta, erau poze de copii. Albumul cuprindea și istoria familiei și un arbore genealogic al familiilor domnitoare care începea cu William Cuceritorul. Tanti Marie îmi explica multe despre fiecare rege al Angliei. Favoritul meu era Richard-Inimă de Leu. Rula la TV și un serial cu Robin Hood. Totuși mă fascinau și ticăloșii: Ioan Fără de Țară, Richard III, Elisabeta I. Pentru Tanti Marie, marea Elisabeta trecea la ticăloși pentru că persecutase catolicii! Iar Maria Stuart era o sfîntă. Pe atunci nu pricepeam nunațele și luam totul de bun. Cel mai mare ticălos, pentru Tanti Marie, era desigur Henric al VIII-lea care produsese schisma ca să poată divorța, ca un desfrînat ce era.

Pe la cutremurul din 1977, Tanti Marie începuse să-și piardă ascuțimea simțurilor și a spiritului ei viu. Această depreciere s-a accelerat, iar în 1978 practic nu s-a mai putut nici mișca. A trebuit internată și s-a stins în scurt timp. Prezența ei mi-a marcat copilăria și mi-a rămas ca o puternică amintire.

(sursa foto: youtube.com)