Nostalgia totalității (II)

„Nu există nimic care să nu se simtă pierdut între oglinzi neobosite.” Textele lui Jorge Luis Borges sînt construite pe principiul jocului secund, printr-o oglindire a lumii şi, mai ales, a bibliotecii în apele distorsionante ale ficţiunii. Labirinturile borgesiene sînt imaginile fluide ce se nasc din aceste reflexii, care creează iluzia infinitului, rătăcirea fiind o pierdere în miraj, învîrtirea într-un cerc de semne şi simboluri livreşti. Nimic nu rămîne neoglindit în migăloasele ţesături ficţionale ale lui Borges: totul se leagă, se multiplică, proliferează într-o lume în care identitatea este incertă, instabilă, proteică, iar unicitatea îşi pierde sensul. Coincidenţe ori predestinări, suprapuneri ori inconsecvenţe, dedublări ori interferenţe de destin se împletesc magistral în poveştile fantastice ale lui Jorge Luis Borges. Aleph schiţează personaje alunecoase, care se oglindesc reciproc, schimbîndu-şi necontenit contururile, dovedindu-se maleabile figurine de plastilină în mîinile unui povestitor jucăuş, năstruşnic, pus pe şotii, irezistibil farceur.

Oglindirea într-un dublu asemănător ori, dimpotrivă, contrastant devine o formă de diluare a personalităţii, care îşi pierde contururile, absorbind între limitele sale tot mai laxe o imagine vie a universului în plenitudinea sa deconcertantă. Povestirea Nemuritorul se construieşte pe principiul acestui joc al oglinzilor paralele care creează mirajul nesfîrşirii. Tribunul roman Marcus Flaminius Rufus bea din apele unui rîu care îi asigură nemurirea şi mai apoi porneşte în căutarea rîului geamăn, care să îi redea condiţia de muritor. Fiecare îşi doreşte să ajungă ceea ce nu este: pentru muritor, visul cel mai ascuns este imortalitatea, ieşirea de sub umbra devastatoare a morţii; în oglindă, pentru cel ce şi-ar avea asigurată nemurirea, dorul de ireversibil, irepetabil şi irecuperabil este atît de intens încît acesta ar sparge oricînd cercul previzibil în care totul este reluat, prezentul fiind un ecou al trecutului, iar viitorul o presimţire vagă, blazată a repetiţiilor ce se întrevăd inevitabil. Lumea devine un joc al permutărilor infinite, iar personajul – unicul pion ce ar putea executa, într-un timp nesfîrşit, toate faptele posibile: „Homer a compus Odiseea; dacă postulăm un timp nesfîrşit, cu nenumărate împrejurări şi schimbări, ar fi imposibil să nu compunem, măcar o dată Odiseea. Nimeni nu e mai breaz decît ceilalţi, un singur om nemuritor este toţi oamenii. Precum Cornelius Agrippa, sînt zeu, sînt erou, sînt filozof, sînt demon şi sînt lumea, ceea ce, la urma urmei, e un mod plicticos de a spune că nu sînt.”

În lipsa oricăror delimitări temporale, Rufus devine o sumă a tuturor posibilităţilor umane, încetînd însă a mai fi om. El e mai degrabă o idee, un Aleph în care se concentrează simultan tot ceea ce a fost, este şi va fi, alcătuind un uriaş palimpsest în care sînt scrise, simultan, toate istoriile lumii. Rufus poate fi, astfel, şi Homer, pe care îl recunoaşte într-un final în tovarăşul său „troglodit”, Argos, care iese temporar din detaşarea în care se adîncise şi îi dezvăluie monstruoasa soartă a nemuritorilor. Personajul care deapănă incredibilele aventuri este, aşadar, un straniu hibrid, istorisirea pare „ireală fiindcă în ea se amestecă întîmplări din viaţa a doi oameni deosebiţi”, cuvintele desprinse din scrierile lui Homer se insinuează treptat în textul lui Rufus, parazitîndu-l, acaparîndu-l, falsificîndu-l. Oglinda prin care Rufus se regăseşte în Homer şi invers nu captează în apele ei infinite chipuri, imagini, ci doar cuvinte, într-un fascinant joc specular, intertextual, prin care textul lumii se rescrie necontenit. Poveştile, oricît de diverse în aparenţă, sînt doar frînturi ale unui text ce se multiplică fractalic, pe principiul multum in parvo, fiecare ciob condensînd în sine oglinda întreagă din care s-a desprins. Într-o mereu reluată coincidentia oppositorum, chipurile aparent opuse se oglindesc reciproc, contopindu-se în imaginea lor suprapusă, precum Aurelian şi Ioan de Panonia din Teologii, „apărătorul dreptei credinţe şi ereticul, prigonitorul şi prigonitul, acuzatorul şi victima” alcătuiesc, din perspectiva integratoare a lui Dumnezeu, „o singură fiinţă”. Similar, cele două destine din Povestea războinicului şi a captivei nu sînt antagoniste, ci doar copia inversă a aceleiaşi convertiri: barbarul Droctulft, care îşi părăseşte camarazii de arme pentru a lupta de partea Ravennei, şi englezoaica sălbăticită, care abandonează civilizaţia pentru o viaţă nomadă alături de indieni, sînt mînaţi amîndoi de acelaşi „impuls tainic, un impuls mai adînc decît raţiunea”, justificînd o coincidenţă de destin: „Poate că poveştile pe care vi le-am spus nu sînt, de fapt, decît o singură poveste. Aversul şi reversul acestei monede sînt, în faţa lui Dumnezeu, egale.”

Personajele borgesiene îşi asumă privirea holografică a lui Dumnezeu, faţa şi reversul putînd fi percepute simultan, precum în viziunea sferică a monedei de douăzeci de centavos din Zahir, care ajunge să oglindească deodată toate faţetele universului. Bulversat de moartea Teodelinei Villar, cel care mai este, „măcar într-o oarecare măsură, Borges” este absorbit de imaginea obsesivă a Zahirului, o monedă pe care o primeşte ca rest într-o cîrciumă şi de care încearcă să scape în acelaşi mod, zadarnic însă, înrîurirea ei malefică insinuîndu-se tot mai adînc, incontrolabil, în gîndurile, visele şi literatura eruditului povestitor. Labirintul de referinţe brodate à la Borges metamorfozează Zahirul într-o „simbolică oglindă a universului”, care concentrează complexul desen al lumii într-un punct, precum tigrul fractalic amintit în text, alcătuit „dintr-o mulţime de tigri; era traversat de tigri, era brăzdat de tigri, includea mări şi lanţuri himalaiene şi oştiri care păreau, deopotrivă, tigri”. Faptele se leagă între ele într-o hartă secretă, iar din această „infinită concatenare” prinde viaţă povestea, care cuprinde în focarul ei „tot, lume, univers”. Aceeaşi focalizare este experimentată şi de Tzinacán, magul aztec din Scriptura zeului, care împarte temniţa cu un jaguar şi care descifrează codul secret imprimat de divinitate pe blana cruntului animal. Tzinacán are viziunea unui pattern al lumii, desprinzînd „desenul din covor” dintr-o „reţea de tigri, acest fierbinte labirint de tigri ce aveau să răspîndească spaima peste păşuni şi în turme doar ca să se păstreze un desen”. Aşa cum, după cum aflăm din Zahirul, „nu există fapt, oricît de umil, care să nu implice istoria universală şi infinita ei concatenare de cauze şi efecte”, Scriptura zeului aduce revelaţia textului ca oglindă a lumii, întrucît „nu există propoziţie care să nu implice universul întreg”.

Dacă Borges din Zahirul încearcă o focalizare a imaginilor lumii într-o figură unică, integratoare, într-o „trecere de la mii de aparenţe” la „una singură; de la un vis foarte complex, la unul foarte simplu”, Tzinacán din textul în oglindă va căuta o concentrare similară, de data aceasta nu într-o efigie, ci într-un cuvînt sau, mai exact, într-o formulă magică alcătuită din paisprezece (infinite, nu-i aşa?) cuvinte care cuprind în înlănţuirea lor absolutul. Viziunea Roţii uriaşe care se află „în toate locurile, în acelaşi timp” şi care cuprinde, înlănţuite, „toate lucrurile care au fost, sînt şi vor fi” este o altă metaforă a Alephului descris de Borges în povestirea ce dă titlul volumului, simbol ce poartă „numele primei litere din alfabetul limbii sacre”, „punct în care converg toate punctele”, oglindă sferică a lumii: „Ajung acum la inefabilul centru al povestirii mele; de aici încolo începe disperarea mea de scriitor. Orice limbaj e un alfabet de simboluri a cărui utilizare presupune un trecut pe care interlocutorii trebuie să îl cunoască: cum să transmiţi infinitul Aleph, pe care memoria mea înfiorată de teamă abia îl poate cuprinde? […] În acea clipă necuprinsă am văzut milioane de lucruri plăcute sau înspăimîntătoare; nici unul nu m-a uimit mai tare decît faptul că toate ocupau acelaşi punct, fără a se suprapune şi fără a fi transparente. Ceea ce mi-au văzut ochii a fost simultan, pe cînd ceea ce o să transcriu e succesiv, fiindcă numai aşa îngăduie limbajul.” Pe urmele lui Dante, un Borges tulburat de moartea lui Beatriz Viterbo întreprinde un descensus ad inferos, în subsolul casei acesteia, unde se află ascuns inefabilul Aleph, care condensează universul în sfera sa cu un diametru de doi-trei centimetri, dar care nu poate fi însă cuprins în limbaj. Povestirile lui Jorge Luis Borges îndrăznesc tocmai această imposibilă aventură: captarea totalităţii în urzeala de cuvinte a textului, construirea unui Aleph livresc, rafinat, sinuos joc de labirinturi şi oglinzi care ţes mirajul „pe care nici un om nu l-a privit: universul cu neputinţă de plăsmuit”.

Jorge Luis Borges, Aleph, Ediţia a II-a, Traduceri şi note de Cristina Hăulică şi Andrei Ionescu, Ediţie îngrijită de Andrei Ionescu, Editura Polirom, Iaşi, 2011, 180 p.